La noi, poate în chip straniu pentru unele minți, primul gând despre o eventuală evoluție a sentimentelor l-a formulat poetul Nichita Stănescu. El considera că stările sufletești vor fi evoluat înainte de epoca eroilor homerici, dar de la „Iliada” și „Odiseea” încoace, zicea el, stările noastre sufletești n-au mai avut evoluții majore.
Singurul gânditor care a propus o poveste a evoluțiilor sufletești a fost și a rămas Rudolf Steiner. Acest fel de a gândi a fost numit de el antroposofie. Potrivit temeiurilor antroposofiei, omul a avut mai întâi o evoluție sufletesc-spirituală. Chiar și substanțialitatea acestor evoluții primare era de natură spirituală (non-fizică). Mai apoi, entitatea sufletesc-spirituală a omului a trecut într-o corporalitate fizică.
Chiar și aici, în noua sa „locuință”, omul acelor vremuri avea acces suprasensibil la existențele de natură pur spirituală. Acele vremuri sunt descrise în Biblie ca fiind adamice. Adamismul caracterizează acel stadiu evoluționar al sufletelor în care ele încep să dobândească percepție prin simțurile fizice fără să-și fi pierdut încă naturalețea puterii suprasensibile de cunoaștere.
Mai târziu, „percepția” suprasensibilă naturală avea să dispară și locul ei va fi luat de exerciții (artificii) pe care vechii hinduși le-au numit yoga. „Bagavatgita” este o scriere care a apărut în cursul celei de-a treia vârste a hinduismului, dar face sinteza primelor două vârste, când omul avea și „percepții” suprasensibile. La ora scrierii ei, era deja necesară yoga pentru a deschide porțile suprasensibilului.
Vârsta a treia a hinduismului corespunde primei vârste a civilizației caldeo-egipto-babiloniene. Pentru această civilizație, yoga era învățată în școli speciale, cărora urmașii le vor spune temple de misterii.
În vremea grecilor, Heraclit din Efes era un elev al misteriilor din orașul său natal. În vremea civilizației caldeo-egipto-babiloniene (anterioară grecilor), sufletul omenesc a dezvoltat capacitățile sale de percepție prin simțurile fizice. În vremea grecilor, sufletescul nostru a dezvoltat o nouă capacitate. A fost numită „suflet rațional” pentru că lumea percepțiilor senzoriale era cântărită pe un cântar nou, care avea să fie numit rațiune. Începând din secolul al XV-lea, sufletescul nostru are în față porți noi. Antroposofia le spune „suflet al conștienței” și le descrie ca fiind un cântar care folosește și măsurile sufletului senzitiv, și măsurile sufletului rațional, și noile măsuri aduse în lumea omului de conștiența eului individual.
Această conștiență, care este menită să dezvăluie misteriile eului, natura sa spirituală, nu ar fi fost benefică dacă nu s-ar fi petrecut în istorie Misteriul de pe Golgota. În absența faptelor prin care Iisus Hristos a devenit Hristos Iisus, conștiența asupra eului nostru individual ar fi dezvoltat doar ispitele sugerate de Ispititor în pustia în care Iisus a stat după Botez.
Dacă învățăm să judecăm istoria prin prisma dezvoltării noastre sufletești, vom putea înțelege că de o vreme ne aflăm sub asaltul ispitei care ne propune să transformăm pietrele în pâine spre a uita că și cuvântul lui Dumnezeu este hrănitor.
Azi batjocorim hrana divin-spirituală. Facem acest „joc” în numele sufletului nostru rațional, fiind însă incapabili să ne dăm seama că reducem ființa umană la bazele sale materiale. Ba chiar o transformăm într-un materialism oarecare atunci când nu mai putem să acceptăm că ființa Hristos a fost și om, și Dumnezeu, iar acum, după Înălțare, este și Dumnezeu, și om îndumnezeit.
Ceea ce avem de aflat în epoca sufletului conștienței are a fi faptul – faptul, nu învățătura – că eul nostru individualizat este o formă a Eului Unic, care Eu aparține ființei a cărei kenoză, după Întrupare, a fost Hristosul din Iisus.
Când vom dobândi conștiența asupra eului nostru, vom avea și revelația datoriilor sale karmice, cele mai multe fiind urmarea cedărilor față de ispitele ce ni s-au arătat după Botezul Eului hristic.
Cristos a înviat.