Pentru mine, marea a rămas cea din primul an de studenție, cea de la fereastra trenului trecînd prin Eforie Sud spre Costinești. Și care a urmat după oprirea scurtă de la Costinești-haltă, cu studenți surescitați și încărcați de bagaje, mergînd în stil de carnaval pe trotuarele din fața caselor țărănești copleșite de zarzări. La Costinești, trăiau țărani care lucrau la cîmp, nu comersanți de imobiliare și nu gazde sau samsari de închirieri. Satul avea zidurile de piatră roasă de Techirghiol și Balcic, ca în picturile lui Tonitza și respira un aer românesco-turco-tătar. Era un petic frumos de Dobrogea lipit pe nisipul de la malul mării. Dintr-o dată, dincolo de case, dindărătul perdelei de copaci zăpușiți și ei, se înălța Marea, marea, numai pentru noi, cu nisipul liber, ca un perete albastru în fața orizontului și cu căsuțele taberei înșirate dincolo de Obelisc.
Toate vacanțele mele au început cu gîndul la acea primă sosire pe litoral. Ea a fost prima descoperire privind o altă dimensiune a universului, pînă atunci absentă din capul meu de țăran uimit de măreția Clujului și a Bucureștilor. Pentru mine, toate vacanțele pe litoral au început de la Costinești. Ani la rînd, cît am lucrat la Viața studențească, am ”gazetărit” pe la Costinești, am descoperit țara și lumea de la Costinești, m-am îndrăgostit și m-am despărțit la Costinești, am trăit zile magice și nopți de vis. La Costinești, pe un magnetofon Mayak, la Club, am înregistrat cîteva panseuri lirice și cîteva povești despre tabără, ilustrate cu melodii la modă și cu înregistrări pe microfon ale sunetului discret al malurilor mării. Și din toate acestea am tras o oră de emisiune pe care ne-am chinuit să o amplificăm la cele două-trei difuzoare de pe plajă, destinate anunțurilor de la comandament. În toamna lui 1971, fost o primă încercare de a face zilnic o emisiune de o oră. N-am mai reluat-o în 1972 pentru că alții sosiseră înaintea noastră și dăduseră drumul unui șir de emisiuni muzicale reușite. Dar Costineștii aveau să însemne vara mea la Mare, an de an, pînă prin 1983, cînd am fost ultima oară la „Secvența”.
Secvența era un ziar al Festivalului filmului pentru tineret de la Costinești, coordonat de Ion Cristoiu. Aș fi gata să jur că a fost cel mai frumos ziar din anii comunismului. Și singurul pe care l-am văzut smuls la propriu de mulțimea de mîini care se înghesuia să prindă un exemplar. Ne strîngeam seara la club cu Ion Cristoiu și Eugenia Vodă, cu Ion lazăr și cu Ecaterina Oproiu și încă mulți din cei tineri și scriam și desenam Secvența pînă spre dimineață, ne certam care să meargă cu ea la tipografia ziarului județean din Constanța și, pe la amiază, ne întorceam victorioși cu foaia în cîteva pachete legate cu sfoară. Se distribuia și se rupea lîngă Radiovacanța. Dovadă, participant la toate edițiile pînă în 1983, nu am izbutit să încropesc o colecție completă. În acei ani, Costinești era un fel de sat de vacanță dominat de tineri și cu un pronunțat specific intelectual și cultural. Era o oază prin care au trecut toate speranțele țării noastre și unde erau invitate toate valorile României. Întîi, pentru a contribui la educația celor tineri și, mai apoi, pentru a fi validate de spiritul lumii care se ridica de aici. Costineștii deveniseră o rampă de lansare și un fel de for de validare a noilor talente și personalități. Dacă nu treceai testul Costineștilor nu aveai decît să te întorci și să mai încerci o dată sau să eviți locul pentru totdeauna și să cauți o lansare pe undeva prin spate.
Cu vremea, cînd s-a întrerupt apariția Secvenței, serile s-au mutat la Vox Maris, „la Nicușor”, cea mai vînată discotecă de pe Litoral. Pentru descurcăreți și șmecheri cu bani, era barul cu program al lui Viorel Păunescu de la Mamaia, iar pentru studenți și intelectuali era Vox Maris.
O generație de actori, regizori și jurnaliști a fost marcată de acele seri care, dincolo de comunismul care ne atingea destul de puțin, au însemnat o înflorire spirituală a generației mele. Și dacă n-a fost pentru toți, pentru mine unul cu siguranță a fost una hotărîtoare. Am exersat ironia, publicistica pe subiecte culturale, cîrteala, panseurile scurte, cu cîntec, m-am bucurat de mare, de vîrstă și de fierberea unor evenimente culturale care nu s-au mai repetat după 1990.
Mă întorc în fiecare vară la Costinești, „în căutarea timpului pierdut”. Ceva inexplicabil mă îneacă și altceva mă revoltă. Mă copleșește memoria și mă revoltă imediatul puturos și haotic. Costineștii cu tabără și cu sat cu tot au devenit un soi de talcioc pentru tineret. Nimic mai urît și mai haotic nu există pe tot litoralul. Probabil că în spatele acestui talcioc turistic ordinar se ascund interese enorme pe care nimeni nu vrea să le înfrunte.
Din tot ce a fost, o mică insulă mai supraviețuiește la Vox Marisul lui Nicușor, devenit un resort de foarte bună calitate, undeva între 4-5 stele. Anul acesta, la Vox, se lucrează la greu. Aerul de șantier acoperea partea dinspre ring, Nicușor Năstase încercînd o tentativă spectaculoasă: relansarea stilului de discotecă de la Vox Maris din anii 1980.
Drumul spre Neptun, Jupiter, Vama Veche și Balcic este o altă călătorie care merită făcută pentru cei care se pregătesc de vacanță și se gîndesc la tot felul de destinații. Dar despre acestea, într-o altă poveste!
in rest, eseurile din Cotidianul, fac din aceasta publicatie, o gazeta de rangul si tinuta unei platforme de idei ce suscita interes si indeamna la dezbatere de idei. Pentru a nu intina ideile, trec doat succint peste trei parti din comentarii. Si deplang opiniile unor ofuscati, a celor care se dau scarbiti de viata ori care arunca cu piatra de dupa gard, intinand insusi partea de timp asacum a fost, intre vremi neexistand comparatie. macar ca atunci eram asa de tineri…
in aceeasi vreme, cunostean si eu Costinestiul. Eram liceean si beneficiam de o parte din pret, acordat pentru o tema ce analiza participarea ardelenilor la rezbelul de independenta. Mi-am petrecut tot timpul destinat vacantei de vara, de la Adamclisi, Hristia la nesfarsite plimbari si am stat, in cele cateva zile, pana seara tarziu, la Muzeul de istorie, colindand strazile marelui oras asezat pe taramul lui Ovidiu. Veneam dintr-o alta lume, a Sarmizegetusei romane, incercand sa patrund tristetea exilatului Romei. Pe de alta parte, fiecare avem poartae noastra de obelisc si de Costinesti. La iesire din Tara hHtegului, spre Valea Jiului, in micuta localitate Banita, un edil si-a zidict obeliscul lui, ca semn al urbei. Fiercare cu obeliscul lui si amintirea Vox Maris. Cat s-a putut intra in local.
Nostalgie,nostalgie.Litoralul românesc nu mai e ce a fost in perioada comunistă.Alte vremuri alt sistem.Azi,alt sistem ,spoiala cladirilor din vremea lui Cească si preturi demne de Acapulco,vorba lui cib,să te urci iute in mașină și s-o tai urgent …
Costinesti, a fost unul din puctele culturale ale tarii, in care nivelul de creier era maxim.
Am fost constant intre 1978 si 1983..Veneam cu trenul, plin de studenti in tabara. Toti eram la fel. Frumosi, cu frumusetea unica a varstei
Era locul in care canta Doru Stanculescu, Paunita Ionescu…
Locul in care ne intalneam colegi din tara si TRAIAM..Nu aveam tablete, nu aveam bani…Nu ne trebuiau…Aveam Creier si suflet.
la „Epava” nu mai este plaja deloc… avem o bogatie de Mare. Exista tehnologii – altii au creat insule-oaza in mijlcoul oceanului! – iar noi nu utem sa reconstruim plajele acolo unde au disparut: Eforie Nord. Pe toata linia JUpiter – Cap Aurora sunt nimai stanci ascutite in apa. Se pot draga pentru ca acele statiuni sa nu dispara…nu sunt frecventate pentru ca nu poti intra in apa! dar traim in Tara lui „las’ ca merge s-asa”!
„…Che sara, che sara, che sara, Che sara de la mia vita…?! Jose Feliciano, San Remo 1971. Da, „Core” si „Gore Pirgu-Panseu” ?! V-am inteles „iluzia” in care recunosc ca si ei v-am ajutat sa fiti, prin scrierea incorecta a titlului melodiei si a numelui celebrului interpret care ne-a bucurat si ne bucura si acum, auzul, inimile si mintile. Scuze pentru erorile facute de mine…?! Draga „Cib” mergi in Costinestiul vechi nu sta doar la intrarea pe plaja dinspre sat, e la fel de minunat, poti vedea inca „casutele” studentesti, terenurile de sport pe care candva eram aplaudat, Teatrul de Vara, inaugurat in august 1972, etc.
Primul sentiment pe care-l ai cand ajungi in Costinestiul de azi, e sa te urci iute in masina si s-o tai cat mai urgent. Valabil si pentru Vama Veche. Si nu numai.
@Core: imi place varianta originala,din 1955 si cum o canta Doris Day, care a murit in 2019 la 97 de anisori RIP
Eu imi amintesc de perioada 1983-1984, cat de frumoasa si accesibila era! Si prin 2003 era acceptabil dar nu ca in zilele noastre. Prea multi apucati, lacomi de orice incat, nici nu spui ca sunt umanizati!
Gore Pirgu, care varianta iti place mai mult?
Radu Humor este baiat mare si posteaza ce si cum gandeste el. Oricum, ce te opreste sa dialoghezi cu el?
Core,dragoste mica,e mica/mare diferenta intre premiatul cu Oscar cantecel ‘Que sera,sera ‘canatat de Doris Day si Que sara cantat de Jose Feliciano
linia melodica in principal:))
Spune-i lui Humor sa nu mai posteze ineptii,ca te asculta
Nu mai găsiți nimic din ce știați. A decăzut Costineștiul, e chiar urât !
După ce vor dărâma bisericuța din Constanța, fără a se atinge însă de turnul de lângă Catedrala Sf. Iosif din București, probabil că următoarea decizie va fi aceea de schimbare a numelui sărbătorii creștine din RUSalii, în USAlii….. 😉
P.S.
Oare dacă Biserica Ortodoxă Română, prin toți slujitorii săi, nu s-ar mai ruga atâta pentru „ mai marii orașelor și satelor și pentru conducătorii Țării noastre” oare i-ar mai ține Dumnezeu în funcții pe ăștia ?!
Ce va fi, va fi,
Acum am eu copii care o intreaba pe mama lor, cum voi fi, voi fi frumos, voi fi bogat?
Si eu le raspund cu drag, ce va fi, va fi
Orice va fi, va fi, viitorul nu ni-l putem vedea, ce va fi, va fi!
Que sera, sera
Song by Doris Day and Frank De Vol
When I was just a little girl
I asked my mother, what will I be
Will I be pretty? Will I be rich?
Here’s what she said to me
Que sera, sera
Whatever will be, will be
The future’s not ours to see
Que sera, sera
What will be, will be
When I grew up and fell in love
I asked my sweetheart what lies ahead?
Will we have rainbows day after day?
Here’s what my sweetheart said
Que sera, sera
Whatever will be, will be
The future’s not ours to see
Que sera, sera
What will be, will be
Now I have children of my own
They ask their mother, what will I be
Will I be handsome? Will I be rich?
I tell them tenderly
Que sera, sera
Whatever will be, will be
The future’s not ours to see
Que sera, sera
What will be, will be
Que sera, sera
Articol pansament pentru cei răniți acum de cele ce se întâmplă în fosta oază de libertate a spiritului, ajunsă acum o mostră de libertinaj !
Se poate spune fără a greși că acel Costinești trăiește încă din lanțul de idile , multe trecătoare, din iubiri la a căror temelie Marea a durat în loc să surpe și din regrete ce mai întâi copleșesc și mai apoi ne fac să zâmbim nostalgic, cum numai la „trecătoarele iubiri” o mai facem.
Mulțumesc , maestre !
P.S.
Sunt curios ce își va mai aminti peste ani ( câțiva și de pușcărie 🙂 ? ), primarul Clujului care a aprobat o paradă a gaylor în plin centrul orașului în Sfânta Sărbătoare a Rusaliilor .
Că-n altă zi nu le-ar fi priit, nu-i așa ?!
Scuze e vorba de Jose Feliciano ?!
@Alci:Jose Feliciano:)))Feliciano Lopez era jucator de tenis
In rest frumoasa postare,iti face cinste
Cel mai frumos litoral din lume??:))))era decent pe timpul Lui Ceausescu,acum e orice,numai litoral,nu.
Miile alea de oi care au putrezit in epava scufundata,va da curaj sa faceti baie pe ,,litoralul,,romanesc?
Dar caca si pipi deversate din vilele si blocurile baietilor destepti direct in mare,cum o fi?
Tara esuata,bananiera cu guwererul mieuu,romaniaaa lucului bine fecuuut,euriopeannnaaa,drag-neaaa, pesedeee, puutiinn sunt vinovati de orice,noi nuuuu
pana nu dati in „era mai bine”
sugeram ca „acum E MAI RAU!”
O tempora, O mores, ?! Anii 68/80 au fost cei ami frumosi ani din intreaga istorie a Romaniei. Venit dintr-o „fundatura” din Baragan, dar „hranit” si „lucrat” de povestile mamei despre celebrii aromani Djuvara, a caror Castel se afla la o azvarlitura de batz de casa noastra, mi-a fost taiata rasuflarea de admiratie la primul meu contact cu Mamaia in vara lui 1970. La Costinesti am ajuns in 1972, se canta atunci celebra melodie de dragoste „Che Sera, Che Sera” a lui Feliciano Lopez pe care seara de seara ne sarutam, imbratisam…iubitele ?!. Pana atunci crezusem ca nu exista ceva mai minunat pe lume ca Tarumul de Vis al Orastiei si imprejurimilor sale(pe care le-am batut la picior mult timp) si ca Bucurestiul tineretii mele, unde eram student. Mi-am luat mai apoi copiii dupa mine, iar ei la randul lor proprii copii, care aidoma mie s-au indragostit pe viata de miracolul litoralului Marii Negre unde vara de vara ne facem „veacul” si care este cel mai frumos litoral din lume. Abia astept sa plecam din nou.
Mă întorc în fiecare vară la Costinești,„în căutarea timpului pierdut”. Ai găsit timpul pierdut ?
Vorba cantecului: „Era plina ulișioara/De copcii din Rebrisoara../Doamne, unde s-au dus toate/sa mai scriu, da-n care parte/ Azi ma striga ai mei frati/ Pulitzerul din Carpati”
Nimic nu mai e ce-a fost:nici plaja,nici apa,nici oamenii,vox maris personal nici nu stiu daca mai exista si daca „da” nu stiu cm mai arata,etc.Mamaia,(nici nu exista Tabara Nord,erau boscheti si nisip,zona inaccesibila.Nu pot uita autobuzele Skoda de culoare rosie,alea cu motorul capsulat in interior.Mereu imi placea sa ocup acel scaun situat in fata linga motor.Trebuia sa fiu obosit sau pe ginduri,dar si asa tot schimbam o vorba cu soferul.Toate aceste transformari se intind pe 50 de ani.Daca ar fi fost bruste,eu unul as fi murit.Este incredibil ce ni se intimpla si ce ne paste.
Costineștiul a fost Sodoma și Gomora acelor vremuri.