După o scurtă şi grea suferinţă, ne-a părăsit – la o vârstă înaintată, dar în plină forţă creatoare, după cum o dovedesc ultimele sale filme – unul dintre „pilonii” de susţinere ai cinematografiei naţionale, regizorul Sergiu Nicolaescu (1930-2013).
Intrarea sa în lungmetrajul de ficţiune s-a produs în anul 1967, după ce, cu numai câţiva ani înainte, „luase ochii” criticii prin două mici bijuterii cinematografice experimentale, „Primăvara obişnuită” şi „Memoria trandafirului”, realizate la studioul „Alexandru Sahia”. Primul său lungmetraj a fost un film istoric de anvergură, „Dacii” (cu premiera în februarie 1967), pe un scenariu de Titus Popovici, cu o distribuţie internaţională şi cu Amza Pellea în rolul lui Decebal (cu momente de rară virtuozitate interpretativă, întruchipând profundele dimensiuni omeneşti ale eroului său, vitejia şi iscusinţa luptătorului, nemăsurata sete de libertate, diplomaţia şi talentul unui mare conducător de oşti, simplitatea maiestuoasă a ţăranului român). A urmat una dintre cele mai prolifice perioade artistice din filmografia sa, aceea a colaborării cu scenaristul Titus Popovici, în vederea realizării unor importante filme istorice (de istorie mai îndepărtată sau apropiată), precum „Mihai Viteazul” (1970), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), serialul „Cu mâinile curate” (început în 1972 şi continuat cu filme precum „Ultimul cartuş” sau cu altele, realizate de regizorul Manole Marcus).
Din acea perioadă, filmul din 1971, inspirat de nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, rămâne un moment artistic „de vârf” în filmografia regizorului Sergiu Nicolaescu (povestea dramatică a unei colectivităţi rurale aflate la răscruce de timp şi de istorie în anii ocupaţiei fasciste din timpul celui de al Doilea Război Mondial), iar serialul „mâinilor curate” a însemnat o importantă cucerire a cineastului, este vorba de adeziunea necondiţionată a unui numeros public tânăr, cucerit de personalitatea acaparantă a comisarului Miclovan – ulterior Moldovan – interpretat de Sergiu Nicolaescu însuşi, într-o serie întreagă de filme precum „Un comisar acuză” (1974) sau „Revanşa” (1978), unele realizate peste mulţi ani (cum ar fi „Supravieţuitorul”, un film din 2008). Fără a trece în revistă cele peste 50 de filme realizate de Sergiu Nicolaescu, m-aş opri la câteva din următoarele filme importante ale filmografiei sale, fiecare cu „semnul” său particular, într-o creaţie înscrisă într-o paletă stilistică şi tematică foarte diversificată. Aş menţiona în primul rând filmul „Osânda” (1976), o acaparantă ecranizare a romanului „Velerim şi veler doamne” de Victor Ion Popa, cu Amza Pellea (Manlache Pleşa) şi Ioana Pavelescu (Ruxandra).
La o sută de ani după Războiul de independenţă, Sergiu Nicolaescu a propus spectatorilor un „jurnal de front” al anilor 1877-1878, filmul „Pentru patrie” (1978), un nou film de amplă, respiraţie epuică şi patriotică (iarăşi un film de anvergură, cu 204 actori, pe lângă 80 de actori-cascadori şi o figuraţie imensă). Este de remarcat, apoi, intermezzo-ul comic „Nea Mărin Miliardar” din 1979, un film cu mare şi meritat succes de public, în care este preluat şi continuat, în contexte insolite şi originale, personajul simpatic şi pitoresc creat de Amza Pellea pe micul ecran. În 1980, Sergiu Nicolaescu a propus spectatorilor filmul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, o ecranizare „liberă” a bine cunoscutului roman de Camil Petrescu, printre interpreţi fiind Vladimir Găitan, Ioana Pacula şi Gheorghe Dinică. În aprilie 1985 a fost prezentată pe ecrane ecranizarea romanului „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu (care mai fusese adaptat pentru ecran cu decenii în urmă, pe la începuturile filmului sonor), un film în care regizorul Sergiu Nicolaescu a mizat îndeosebi pe actori tineri (Anca Nicola şi Ion Riţiu). Către sfârşitul deceniului 9 al veacului trecut, regizorul a revenit la filmul istoric de anvergură, cu „Mircea” (1989), o evocare a domnitorului Mircea cel Bătrân (personaj istoric care, atunci, în legendarul decembrie 1989, îşi pierduse până şi numele, pentru că domnitorii n-aveau voie să fie „bătrâni”!), regizorul Sergiu Nicolaescu asumându-şi şi interpretarea personajului titular.
Din ultimul deceniu al veacului trecut datează filmul „Începutul adevărului”, o replică a regizorului la filme ale sale mai vechi (din epoca totalitară), precum „Ziua Z”, de pildă, în care au fost evocate evenimentele istoricului august ’44. Important de semnalat mi se pare faptul că regizorul şi-a păstrat nealterat potenţialul creator şi în mileniul al treilea, ba chiar arsenalul său creator s-a dezvoltat, a dobândit noi dimensiuni estetice, morale, filosofice. Dovadă stau filmele sale realizate în anii 2000. Regizorul a revenit pe ecrane în anul 2004 cu filmul „Orient Express”, care, chiar dacă porneşte de la romanul scriitorului Tudor Teodorescu Branişte „Prinţul”, este cea mai personală „adaptare” realizată de regizor de-a lungul carierei sale, biografia personajului originar fiind completată cu date din propria experienţă de viaţă. Deloc întâmplător, în interpretarea lui Sergiu Nicolaescu însuşi, Prinţul Morudzi din film încearcă să preia câte ceva şi de la Prinţul Salina din „Ghepardul” lui Lampedusa. În 2008, cum am amintit, Sergiu Nicolaescu a propus spectatorilor filmul „Supravieţuitorul”, reluând, la altă vârstă şi în alt context istoric, personajul legendar al comisarului Moldovan – devenit un bătrânel bonom şi nostalgic, pus totuşi, de el însuşi ca regizor, să zburde pe acoperişuri –, într-o acţiune bogată în elemente de suspans.
Un film mai special a fost „Carol I” (cu premiera în luna mai 2009), în care a fost evocat ultimul an (1914) din domnia ilustrului monarh, asta după ce, cu câteva decenii înainte, vorbise despre acelaşi personaj, interpretat de el însuşi, în perioada Războiului pentru independenţă: în aceasta constă şi caracterul mai special al filmului, pentru că include, într-un film de azi, flash-back-uri cu actori care nu mai sunt de mult precum Amza Pellea, George Constantin, Emanoil Petruţ, Silviu Stănculescu, Ilarion Ciobanu. Experimente noi a realizat Sergiu Nicolaescu şi în continuare, atacând genul comediei amare pe scenariile lui Adrian Lustig, în filme precum „Poker” (2010) şi „Ultimul corupt din România” (2012). Regizorul avea, în continuare, proiecte spectaculoase. Dispariţia sa înseamnă o pierdere esenţială pentru cinematograful românesc, iar exemplul său de viaţă şi de artă rămâne un „far călăuzitor” pentru toţi creatorii filmului românesc de mâine.
Călin Căliman
