Legea, nu statul, trebuie să fie răspunsul

În România ultimilor ani, aproape că nu există dezbatere publică sau declarație oficială în care să nu fie invocată sintagma „statul român”.

Ori de câte ori apare o problemă gravă – fie că este vorba despre o eroare judiciară, despre o fraudă de proporții, despre un abuz administrativ sau despre pierderea unor resurse publice – vinovatul este desemnat imediat: „statul român”. Această sintagmă a devenit un fel de refugiu colectiv, un paravan care permite ca răspunderea reală să fie estompată.

Dar ceea ce, rareori, se spune răspicat este că statul nu este o abstracțiune, nu este o entitate străină de noi, ci un mecanism alcătuit din oameni, cu atribuții precise,  iar responsabilitatea nu poate fi diluată în spatele unui concept impersonal.

În plan juridic, România nu suferă de o lipsă de legi. Avem o legislație relativ completă, în mare măsură compatibilă cu standardele europene. Problema fundamentală este însă aplicarea ei. Prea adesea, justiția confundă independența cu arbitrarul, ca și cum libertatea judecătorului ar însemna libertatea de a decide după propria voință, și nu obligația de a se supune textului și spiritului legii. Această înțelegere greșită, la ordinea zilei,  face ca legea să fie tratată selectiv, ca și cum ar fi opțională. Or, într-un stat de drept, legea nu este nici recomandare, nici simplă orientare: ea este cadrul obligatoriu care limitează puterea și garantează echitatea și ordinea de drept.

În același timp, invocarea statului ca vinovat ascunde un adevăr mult mai dureros: abuzurile și fraudele nu sunt rezultatul unei entități impersonale, ci al unor persoane concrete. Funcționari publici, politicieni, magistrați sau demnitari de rang înalt iau decizii, semnează documente, gestionează resurse. Când acești oameni acționează cu rea-credință, din incompetență sau în scopul vădit de a frauda, vina nu poate fi aruncată asupra „statului”. Este prea comod, prea convenabil și, în fond, injust. Pentru că statul român nu este un „altcineva” care să suporte consecințele: statul suntem noi, cetățenii.

A transfera răspunderea de la individ la „stat” este echivalent cu a exonera vinovații. Din acest motiv, în România s-a perpetuat sentimentul impunității: nimeni nu plătește cu adevărat pentru marile fraude, pentru jaful din bani publici, pentru abuzurile de putere. Totul este acoperit de sintagma „s-a făcut în numele statului”, ca și cum această invocare ar avea puterea magică de a șterge vinovățiile individuale. Dar aceasta nu este decât o deformare gravă a principiilor de drept. Legea este clară: răspunderea este personală. Fiecare act ilegal, fie că se produce la nivel local sau central, fie că implică o sumă mică sau un buget de stat, trebuie pus în legătură directă cu semnătura, decizia și persoana care l-a comis.

În plus, atunci când cei care încalcă legea sunt chiar reprezentanții statului, gravitatea este dublă. Nu doar că încalcă normele legale, dar compromit și încrederea cetățeanului în instituțiile care ar trebui să-l protejeze. În fața abuzului venit din partea unui particular, cetățeanul are dreptul să se adreseze justiției. Dar ce se întâmplă atunci când însăși justiția, administrația sau guvernul se abat de la lege? În acel moment, nu vorbim doar despre un prejudiciu punctual, ci despre o lovitură dată fundamentului statului de drept.

Aici, intervine necesitatea unei schimbări radicale de mentalitate. Este nevoie de transparență reală în activitatea instituțiilor publice, de la modul în care sunt cheltuiți banii până la felul în care se iau deciziile majore. Este nevoie de mecanisme clare de control și sancțiune, astfel încât niciun funcționar, oricât de puternic, să nu mai poată ascunde un abuz sub sintagma „statul român”. Și, mai ales, este nevoie de o cultură juridică bazată pe principiul suprem că legea este mai presus de orice persoană, de orice funcție și de orice interes.

Statul nu trebuie să fie un scut pentru fraude, ci expresia colectivă a respectului față de lege. Este momentul ca responsabilitatea să revină acolo unde îi este locul: la cei care, prin deciziile lor, aplică sau încalcă legea. Numai atunci cetățeanul va putea privi către instituțiile statului nu cu suspiciune, ci cu încredere, iar sintagma „statul român” nu va mai fi un paravan al vinovățiilor, ci semnul unei comunități bazate pe justiție, responsabilitate și echitate .