Legitimarea prin eșec

Trăim într-o epocă în care firul realității românești pare cusut cu sfoară groasă, de câlți – aceeași care leagă între ele fețe schimbătoare, dar mereu aceleași esențe. În teatrul acesta cenușiu al reprezentării, clasa politică nu mai este doar un actor printre altele – ci regizorul, scenaristul și sufleurul întregii povești naționale. Corupția nu e doar o rană, ci un țesut constitutiv, ba chiar, cum se întrevede tot mai clar, unul constituțional – parte integrantă a felului în care România este scrisă în propriul ei ADN instituțional.

În această țesătură vicioasă, politicienii nu se retrag niciodată – ei doar se redistribuie. Trec, cameleonic, dintr-un rol în altul, ca într-un balet grotesc al puterii: de la minister la consiliu local, de la funcționar public la lider de „asociație civică”, de la parlamentar la administrator de bloc. Întreaga sferă a ceea ce ar trebui să fie societatea civilă a fost, încet și sigur, subjugată. Nu mai avem, cu adevărat, nici vocație asociativă, nici voce intelectuală autentică. Totul e monolit, iar confruntarea ideologică – un lux uitat.

S-a pierdut ceea ce ar fi trebuit să fie măcar iluzia libertății democratice. Ieșirea din comunism, în fond, n-a fost altceva decât o schimbare de decor pentru aceleași personaje. Eșaloanele doi, trei, patru au înlocuit fața brută a totalitarismului cu o aparență de pluralism, dar au păstrat, cu o solidaritate de castă, controlul absolut. Ceea ce vedem azi este rezultatul acestui transfer: un sistem fără concurență reală, fără competiție veritabilă, fără oameni noi, fără mesaje noi.

Și atunci, ce ne rămâne? O societate care nu mai comunică, ci repetă. O țară în care singurul mesaj acceptat este cel oficial, iar toate vocile alternative sunt reduse la tăcere, cooptate sau compromise. Când societatea civilă nu mai oferă un mesaj alternativ, ci doar ecouri ale puterii, ceea ce numim „viață democratică” devine un simulacru.

Personajele politice compromise, gunoaiele simbolice ale tranziției fără sfârșit, au devenit nu doar tolerate, ci onorate. România își legitimează prezentul prin ruinele morale ale trecutului, ca și cum mizeria ar fi o formă de tradiție. În locul unei reforme reale, s-a instalat o mândrie pervertită – aceea de a supraviețui tocmai prin cei care au compromis orice ideal.

De aici nu poate răsări nici libertate, nici dreptate. Doar un cerc închis, în care eșecul a devenit formă de guvernare, iar abjecția morală – un criteriu de selecție în funcții.

Dacă mai vrem să respirăm într-un spațiu democratic, trebuie să reînvățăm nu doar cum se construiește o instituție, ci și cum se recunoaște un om. România, în forma ei actuală, e o țară captivă într-un sistem de autolegitimare coruptă, în care nu valoarea, ci obediența, nu meritul, ci continuitatea în compromis asigură urcarea în ierarhie. De aici începe nu doar o criză, ci un diagnostic.

Și, poate – cu luciditate, curaj și memorie – o vindecare