Dacă lumea în care trăim a ajuns, în sens informațional, un sat planetar, România este una dintre ulițele teribilei coerciții globale care se tot accentuează. Nu știu dacă îi pasă cu adevărat cuiva de soarta românilor atâta vreme cât pe mulți dintre ei nu îi interesează aceasta.
Sunt lucruri care tolerate în situațiile implicându-i pe alții ajung, mai devreme sau mai târziu, la celași grad, dacă nu cumva mai teribil, de agresiune în ce-l privește pe cel cândva indiferent, cerând acum ajutor, acuzând societatea, guvernul etc. Dacă o monedă poate fi văzută cu ochiul satelitului pe orice petic de pământ, intersecția binelui cu răul se află într-un moment de luat mai mult în calcul, nu numai prin vizibilitate, ci prin revoluția morală implicită. Suntem văzuți, și totuși uităm, la nivel de societăți, sau de persoane, că undeva inevitabil această evoluție va avea implicații dintre cele mai greu de gestionat. Mai poate democrația actuală, atâta cât mai este, să facă supraviețuirea posibilă? Aceasta fiind, în fapt, viața umană . Sunt unii dintre noi apți, sub toate aspectele, să facă acest trafic informațional compatibil și util tuturor? Informația nu mai poate fi stâpânită în mod absolut, metabolismul ei fiind însăși ființa umană în orice context s-ar afla. Suntem legați unii de alții prin toate firele posibile și imposibil de văzut și înțeles.
Libertatea cuvântului implică atât de multe aspecte încât încălcarea ei reprezintă o fatalitate, un punct al sfârșitului. Această libertate nedublată de măcar câteva repere practice, cel puțin, poate fi ea însăși o povară, sau o cale spre abuzuri ireparabile. Am trăit în epoca cenzurii, știu cum încremenise totul sub forța ei malefică. Ea reușise să schimbe mimica oamenilor, gesturile, reacțiile, faptele. Singurul care ajunsese valabil era numai …țipătul. Un țipăt trecut în cărți, în dosarele securității, în biografii. O lume plină de supraveghetori ai căror ochi, cum aveam să constat, erau, incredibil, chiar construiți pentru așa ceva. De la
marea masă de redactori, redactori șefi, organisme de partid, toți își dovedeau un zel natural care-i făcea impenetrabili. În cea mai mare parte, erau ofițeri acoperiți, și sperau în recompense tot mai mari. In aceste condiții, presa românească de dinante de 1989, chiar literatura română contemporană, avea să ajungă la țărmul libertății prin câteva zeci de nume, dacă nu mai puțin.
Restul au mimat în continuare libertatea, prin tot felul de poziții, la fel de avantajoase ca în perioada anterioră. Răul pe care l-au făcut ulterior, are aceleași conotații pentru spațiul public. Prezența acestor corifei poate produce uneori frisoane, statul totalitar fiind agora lor perfectă. Specializați în toate, aceste maimuțe ideologice se agață cât pot de tare de orice situație confuză, uneltind, punând umărul la diversiune. O lege a lustrației adevărată, i-ar fi trimis în negura timpului. N-a fost să fie, mizeria mediatică, prăbușirea presei românești li se datorează în cea mai mare parte.
O legislație, un cod de reguli al audio-vizualului e o soluție numai cât nu încalcă sub nicio formă dreptul la exprimare. Desigur, o democrație fără o bază legală nu reprezintă nimic, ci o farsă istorică. Pianistul Dan Grigore, fost membru al CNA, a făcut cândvas o afirmație, aparent extrem de radicală , privind închiderea iminentă a unui așa-zis post de televiziune, riscând prin aceasta oprobriul public. Afirmația D-Sale însă a fost un act de veritabil curaj, care ar fi impus indirect un anume profesionalism în media românească la nivelul editorilor, cel puțin, ridicând din abisuri demnitatea publică, scoaterea din trivial și derizoriu a dezbaterilor de orice fel. Ceea ce nu poate face CNA-ul, justiția nu are nicio șansă, calomnia fiind deja dezincriminată. Sigur CNA-ul nu poate fi un factor de cenzură, decât în măsura în care urmărește aleatoriu respectarea unor reguli.
Nu este singurul domeniu, dar în orice caz, cel mai densificat financiar, de care au profitat, datorită exclusiv abuzului în care erau specializați, persoane care reprezintă partea negativă a istoriei.
Revenind la cunoscutul post de emisie, mă situez fără ezitare alături de Dan Grigore. Erau prea multe derapaje, o conduită editorială datorită căreia trebuia ridicată legal licența de emisie. Orice SRL trebuie să respecte niște criterii. De ce unii sa il respecate, alții nu ? Și totuși acest lucru nu s-a întâmplat cu acest canal ! Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu alții, dacă ar fi făcut aceleași abuzuri.
Mai nou, un ditamai partidul fantasmagoric s-a constituit pe muntele de mizerie constituit în miile de ore de emisie. Tăcerea CNA-ului, timiditatea sa în acest subiect, chiar dacă are unele explicații politice , poate duce la o scăpare de sub control a situației. Deja acest canal a trecut în subliminalul unor insomniaci drept o voce publică autorizată. Prezența oficialităților ale statului, printre
care și a Președintelui, a unor jurnaliști de casă ai puterii, face imposibilă orice reacție a CNA-ului în condițiile cunoscutelor presiuni politice asupra instituțiilor publice din România momentului.
Un post de emisie precum cel la care m-am referit, respectiv OTV, n-ar fi fost posibil dacă măcar în ultimii ani, statul mafiot ar fi fost desființat. Sigur, o asemenea măsură, desfiițarea, în bizarul context politic românesc, l-ar fi transformat pe deloc eligibilul director comediant într-un erou mondial. Poate așa ar devenit unnul dintre jurnalistii onești, fără aere de belfer de mahala.
Datul la cap a ajuns meseria cea mai practicată în România. La fel, mimarea calității de victimă a vinovaților. Legea se face la televizor, politica la fel, dacă nu cumva și afacerile. Este singura industrie la care este pusă, vrând-nevrând, o națiune întreagă să contribuie.
CNA-ul se uită la televizor și amendează câte o gâscă traversând ilegal strada prin reportajele electorale.
