Morţi suspecte în cultura română (III)

istoria, politica

Motto: „Dacă nu am putut plăti atunci răul ce ni s-a făcut, de-atâta să avem grijă: măcar să nu uităm!” (Nicolae Iorga)

Arhivele aparţin întotdeauna învingătorilor. Învinşii păstrează adevărul prin viu grai şi conservând în memoria generaţiilor, sub camuflaj, partea de adevăr lipsă din consemnările învingătorilor. Vom afla oare adevărul morţii lui Dumitru Tinu sau a inginerului Erbaşu pentru refuzul de a plăti cotizaţia lunară şi taxa de protecţie către cei care deţin puterea şi care sunt atotputernici? Adevărul despre moartea lui Aurel Mihalea sau a procurorului Lele „căzut” de la etaj într-un moment de slăbiciune sufletească, cum ne-ar sugera oficioşii? Sunt multe evenimente ale ultimilor 20 de ani care dovedesc că Statul de Drept este o ficţiune doar afişată şi că nu legea, ci violenţa ne guvernează.

Există şi asasinatul indus de desfăşurarea evenimentelor. Grigore Antipa de pildă s-a sinucis când armata sovietică a ocupat oraşul său natal, Botoşani, în primăvara anului 1944, după cum marele chirurg Clovis Vincent s-a sinucis în 1940 când armata germană a intrat în Paris şi exact aşa cum a făcut marele medic internist Henri Eppinger, care s-a sinucis în 1945 când armata sovietică a intrat în Viena. Şi ce să mai spunem de nefericiţii care şi-au pus capăt zilelor după ce s-au prăbuşit Caritas, FNI şi zecile de bănci devalizate de învârtiţii vechiului partid!

Continuăm seria morţilor suspecte în cultura română cu alte câteva subiecte. Ne oprim pentru început asupra a două personalităţi româneşti de prestigiu universal, asupra cărora planează într-un anumit procent suspiciuni cu privire la asasinarea lor: Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Cele două crime au fost săvârşite în acelaşi timp şi de către aceeaşi echipă şi vom prezenta acest caz din mărturii venite din două direcţii: una din interior şi alta din exterior. Dar, mai întâi, cea mai recentă dintre ele, care este a profesorului Ion Coja. Potrivit acestuia, cei care l-au ucis pe Iorga „este absolut sigur că n-au fost legionarii, comandanţii legionari, ci persoane sau instituţii din afara României. (…) Legionarii i-au omorât pe Duca, pe Armand Călinescu, pe Stelescu… Dar după aceea nu s-au ascuns, cum fac criminalii, n-au fugit de răspundere, ci, susţinând şi sincer convinşi totodată că au făcut un act de justiţie, ei s-au predat întotdeauna autorităţilor, pentru a explica raţiunea omorului, care în mintea şi în sufletul lor era un fel de execuţie, consecutivă unei sentinţe drepte! Traian Boeru n-a acţionat ca un legionar, ci s-a ascuns! A fugit în Germania! Deci asasinarea lui Iorga şi Madgearu nu este opera legionarilor! Chestiunea aceasta aproape că nu se mai pune. E clar din «n» motive: Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu au fost omorâţi de legionari, ci de un ins Traian Boeru, care, una din două: a acţionat de capul său sau din ordinul unor forţe străine, anti-româneşti, în solda cărora se afla! În nici un caz din ordinul unui şef legionar!… L-am auzit eu cu urechile mele, în casă la Petre Ţuţea, de la Ilie Stângă, cred că-i ţin bine minte numele, era de faţă şi Simion Ghinea, l-au pus să-mi povestească pe acest Ilie Stângă, din poliţia legionară Prahova, cum, dându-şi seama cu ce intenţii mergea Traian Boeru la Sinaia, l-a sunat pe Nicolae Iorga, să-l avertizeze. A răspuns la telefon soţia profesorului şi a spus că Iorga nu-i acasă, iar legionarul Ilie Stângă a sfătuit-o, insistent, să plece profesorul Iorga de acasă, sfat pe care biata femeie l-a considerat o cursă întinsă profesorului şi nu l-a urmat! (…) Traian Boeru a fost exclus din mişcarea legionară şi toţi legionarii n-au mai vrut să aibă de-a face cu el!” (Ion Coja, „Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu şi Iorga”, E. Miracol, Bucureşti, 1999, p. 14 şi pp. 283-284).

Audiatur et altera pars. Acum oferim mărturia unui martor istoric al acestor evenimente, în persoana medicului Şerban Milcoveanu, membru al mişcării legionare: „La ora 9.a.m. (27 noiembrie 1940 n.red.) începe şedinţa comitetului de conducrere sub preşedinţia economistului G.H. Sârbu. În timpul şedinţei vine informaţia că în cursul nopţii au fost executaţi în celulele lor din închisoarea Jilava cei 64 de politicieni, poliţişti şi jandarmi, care sub dictatura carlistă în 1938-1939 i-au asasinat pe cei aproape 300 de conducători legionari în frunte cu căpitanul. Directorul general al institutului de cooperaţie, ing. Traian Boeru, intră în stare de escitaţie: «A început răfuiala cea mare. Cum e posibil fără participarea noastră?». Preşedintele Gh. Sârbu cere calm şi încearcă să-l potolească. Ing. Traian Boeru se înverşunează încă mai tare şi reuşeşte a mobiliza încă patru persoane. Înarmaţi cu revolvere părăsesc şedinţa şi pleacă cu automobilul să participe la «răfuiala cea mare». Preşedintele Gh. Sârbu nu are nici o putere asupra lor. Grupul Traian Boeru se duce: a) în str.Victor Emanuel să-l ucidă pe Const. Argetoianu şi află că e deja arestat, b) în strada Polonă să ucidă pe Gh. Tătărescu şi află că acesta e deja arestat şi c) în piaţa Grădina Icoanei să-l ucidă pe Mihail Ghelmegeanu şi află că e deja arestat. Aceştia plus ing. Ion Gigurtu fuseseră încă de la ora 8 arestaţi din ordinul lui Horia Sima şi se găseau la Prefectura de Poliţie. De aici au fost salvaţi de subsecretarul de stat col. Alex. Rioşanu, care cu acordul lui Victor Biriş i-a adus în localul Ministerului de Interne sub paza jandarmilor. Arestarea premergătoare a lui Const. Argetoianu, Gh. Tătărescu şi Mihail Ghelmegeanu a convins şi a înverşunat încă mai mult grupul Traian Boeru pentru ca «răfuiala cea mare» să nu se facă fără persoanele şi fără contribuţia lor.

Nicolae Iorga alături de soția sa la Vălenii de Munte la sfârșitul anilor ’30

Pe strada Vasile Conta l-au capturat pe prof. Virgil Madgearu şi l-au asasinat în Pădurea Snagov. Apoi s-au dus la Sinaia, unde l-au capturat pe prof. Nicolae Iorga şi l-au asasinat în pădurea Strejnicu de lângă Bucureşti.

Ministrul Ordinii Publice a primit în timp util informaţia că prof. Nicolae Iorga a fost ridicat de la Sinaia şi informaţia că maşina cu prof. N. Iorga a trecut prin Ploieşti spre Bucureşti. Nu s-a luat nici o măsură de salvare: nici din partea generalului I. Antonescu şi nici din partea lui Horia Sima. Sunt invenţii atât presupusa judecare de către un tribunal legionar, cât şi presupusa încercare de salvare de către Horia Sima. După consumarea celor două crime, grupul Traian Boeru, în aceeaşi maşină a institutului de cooperaţie, a făcut cale întoarsă la Sinaia. Aici, în cel mai mare secret, erau închişi în vila Elena Lupescu cei doi şefi, preot Ion Dumitrescu-Borşa şi economist Gh. Cirogaru, ai ramurii legionare pro-codrentistă şi anti-simistă. Grupul Traian Boeru a încercat să-i omoare, dar n-au reuşit din cauza pazei legionare locale, care a cerut ordin scris de la Horia Sima.

Spre seară, grupul Traian Boeru s-a întors la Institutul de Cooperaţie, unde au fost arestaţi de preşedintele Gh. Sârbu, care i-a predat poliţiei Legionare, Ilie Nicolescu din Aleea Vulpache. Aici i-a interogat personal Horia Sima, care le-a dat absolvire şi i-a pus în libertate. Crima n-a fost prima etapă, ci a fost ultima etapă a unei acţiuni începute mai dinainte, de către Horia Sima” (Dr. Şerban Milcoveanu, „Cine sunt forţele oculte din România şi din omenire. Analize social politice”, f.a., pp. 242-244).

Aşadar a existat un grup distinct, în fruntea căruia s-a pus ing. Traian Boeru şi care, foarte probabil, a acţionat de capul lui sau a avut propria listă cu victime. Ceea ce este interesant în această poveste este faptul că Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu fuseseră arestaţi şi, deci, nu se aflau în atenţia guvernului legionar aflat atunci la putere. Destinul lor a fost hotărât de o persoană şi de grupul ei. Lipsa de reacţie în apărarea celor doi a insituţiilor oficiale anunţate, reacţie care ar fi putut să o aibă atât generalul I. Antonescu, cât şi autorităţile centrale sau locale, altele decât cele legionare, rămâne totuşi un mister. În faţa acestei pasivităţi nu trebuie să mire absolvirea grupului Traian Boeru de către Horia Sima.

Pentru Ioan Coja, Nicolae Iorga „a fost asasinat din biroul Revoluţiei în termenii în care vorbea despre ea Rakovski în anul 1938” (p. 284).

Cazul Ioan Petru Culianu

Ioan Petru Culianu în anii studenţiei

Inteligenţa alăturată cunoaşterii devine o armă de temut pentru sferele înalte ale puterii. Ioan Petru Culianu a deţinut această armă pe care nu a vrut să o pună sub pactul obedienţei. Culianu a refuzat serviciul şi protecţia „cooperativei”, dar ştia, într-o formă sau alta, având acces la secretele acestei instituţii, că se pregătea căderea regimului comunist în România şi urma să fie aduşi pe funcţii ministeriale, obedienţii Pleşu şi Dan Petrescu. Culianu, potrivit lui Ion Coja, a fost asasinat „de o instituţie despre care marele profesor ajunsese să ştie prea multe, cel mai probabil ar fi că acea instituţie să fie exact aceea care a pus la cale revoluţia din România, din Decembrie 1989!”. Este posibil ca profesorul Culianu să fi colaborat o vreme cu secţia română a „cooperativei”. Ion Coja susţine „caracterul premeditat al asasinării lui Culianu” şi mai mult chiar „cei care au decis eliminarea din joc a lui Nenè Culianu au hotărât şi cum şi unde să fie omorât bietul Nenè. Nu le-a fost de-ajuns să-l ucidă, au vrut să-l ucidă într-un anumit fel şi într-un anumit loc, într-o cabină de WC, ceea ce nu mi se pare deloc întâmplător. Eu atribui valoare acestui detaliu. Valoare semiotică! Ni se comunică ceva prin derizoriul şi mizeria locului şi a momentului de intimitate fiziologică în care moartea l-a surprins pe marele decriptor de semne, de semnificaţii. Am avut, de cum am aflat aceste detalii ale asasinatului, am avut sentimentul că asasinii au ţinut cu tot dinadinsul să-l şi umilească, să-l batjocorească, să-l înece în penibil şi derizoriu, nu numai să-l lichideze fizic. E mai mult decât o pedeapsă, este o răzbunare! Este aproape un mesaj, dar mai penibilă este plăcerea asasinilor de a se răzbuna şi prin atenţia şi, deci, semnificaţia acordată locului şi momentului ales pentru a-l asasina pe Ioan Petru Culianu” (Ion Coja, „Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu şi Iorga”, E. Miracol, Bucureşti, 1999, p. 18).

Acest adevăr este prezentat şi de Ted Anton în cartea sa „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu”, unde afirmă faptul că „data crimei era semnificativă din punct de vedere ritual: în religia ortodoxă, 21 mai este ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ziua onomastică a mamei lui Culianu. În credinţa ortodoxă, ziua numelui celebrează primirea unei persoane în împărăţia sfântă. (…) Descoperirea amprentelor aflate într-un loc neobişnuit pe unul din pereţii despărţitori era dovada că asasinul nu purtase mănuşi. De asemenea, nu folosise un amortizor. Ambele gesturi indicau o persoană care dorea să acţioneze rapid fără a atrage atenţia asupra sa, alegând în acelaşi timp un loc extrem de riscant. Lipsa amortizorului sugerează că părea sigur că va reuşi să ucidă din prima lovitură cu o armă de calibru mic, chiar şi dintr-o poziţie precară. (…) Alegerea datei târgului anual de carte însemna că în Swift Hall urmau să fie prezente foarte multe persoane străine. Semnificaţia religioasă a zilei, şi umilinţa simbolică presupusă de scena crimei, toate indicau un act premeditat, de o ironie perversă, care avea menirea să trasmită un mesaj” (Ten Anton, „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu”, Nemira, 1997, pp. 332-333).

De la teoria lui Mircea Ţicleanu la „prevestirea” lui Claudio Gatti

Volumul manuscris intitulat „Asasinarea lui Culianu”, scris de Mircea Ţicleanu şi evocat de dl. Ion Coja într-o scurtă anexă, face trimitere la o foarte posibilă cauză ocultă privind asasinarea lui Culianu, legată de „codurile secrete ale lumii oculte” prin care aceasta manipulează statele şi naţiunile, lume ocultă denumită metaforic de Culianu în romanul său „Pergamentul diafan” „Imperiul maculist”. Şi ar putea fi vorba de o „instituţie” în vecinătatea careia profesorul Culianu s-a aflat ca profesor de istorie a religiilor, specializat în gnosticism şi foarte atras de magie şi vrăjitorie. Această lume, „cooperativa” sau „instituţia” după cum i se mai spune, este descrisă şi ea în romanul său alegoric „Pergamentul diafan”. Aici Culianu spune într-o formă apropiată de mesajul lui Anatol Banconsky din romanul „Biserica Neagră” situaţia României din perioada 1988-1991. În „Pergamentul diafan”, România este numită Jormania, preşedintele ei era Gologan (Ceauşescu), iar nevasta, numită Doamna Mortu, pe când şeful gărzii prezidenţiale se numea Baban (nume apropiat de titulatura medievală a marelui khagan khazar numit Bulan – vezi Arthur Koestler). În sfârşit, Jormania, alias România, era pândită de imperiul vecin maculist, care din anul 1988 a pus gând rău lui Gologan (N. Ceauşescu), să-l răstoarne. Capitala imperiului maculist era la Maculburg, iar la 30 aprilie 1989 a fost declanşată marea acţiune secretă „Omega” cu agenţi infiltraţi în adâncul Jormaniei, deşi trupele Maculiste nu au trecut Putanul, adică Prutul. Este cunoscută infiltrarea sovietică pe teritoriul României din primăvara anului 1989. După executarea perechii prezidenţiale, imperiul maculist a continuat să conducă Jormania ca un stat satelit prin clanul celor 78 de familii dinastice pe care se baza şi Gologan, fapt care atestă situaţia de azi a României, administrată de familiile vechilor nomenclaturişti şi comunişti. Dar în numele cui, se pune întrebarea. Cine continuă să fie stăpânul din umbră? Chiar dacă în povestirea lui Culianu, cei 78 sunt alungaţi de la putere de maculiştii care au invadat Jormania situaţia este echilibrată prin „revoluţia florilor”. Însă finalul povestirii este foarte sugestiv: un scriitor Boba „trasează planul extrem de precis al loviturii de stat pentru înlăturarea lui Gologan (Ceauşescu). O înlăturare pe care o credeam populară, întrucât a costat sute de morţi şi răniţi (vezi decembrie 1989). O înlăturare care însă n-a fost populară, de care a beneficiat guvernul Şarman-Maman (Guvernarea Petre Roman – n.red.), dar care a fost organizată de nici unul din reprezentanţii marcanţi ai acestui guvern de solidaritate naţională (Frontul Salvării Naţionale, dacă nu s-a uitat cumva) format exclusiv din membri al partidului comunist. (…) Nu ne rămâne decât să încheiem cu un semn de întrebare. Dacă ipoteza lui Boba este corectă (şi este!) asta înseamnă că poporul a fost tras pe sfoară. (…) Dar oare nu asta este şi menirea esenţială a poporului?” (I.P. Culianu, „Pergamentul diafan. Ultimele povestiri”, Nemira, 1996, pp. 99-117).

Ioan Petru Culianu în ultimii ani ai vieţii sale

Pentru Mircea Ţicleanu, romanul „Pergamentul diafan” „ar avea în vedere şi o decodificare specială, valabilă doar pentru varianta românească, fapt ce a constituit un motiv în plus de asasinare. Motivul imediat al crimei l-a constituit împiedicarea prin asasinare a lui Culianu de a ajunge în România unde era foarte posibil să aducă şi să lase în mîini sigure codurile secrete ale lumii oculte şi modul lor de utilizare (regulile speciale). Există de asemenea o opoziţie flagrantă între atitudinea filoiudaică a lui Culianu, afişată aproape ostentativ, şi atitudinea sa din roman faţă de maculişti (al căror imperiu este clădit pe iudaism), fapt care i-a pecetluit practic soarta, în ciuda aserţiunilor sale din articolul «Iadul şi civilizaţia»”. (Ion Coja, pp. 328-329).

Pentru a încerca să înţelegem mai bine lucrurile nu ar fi rău să facem referire la o altă piesă din joc, foarte posibil inspirată din asasinarea profesorului Culianu. Este vorba despre romanul ezoteric „Prevestirea” scris de Claudio Gatti şi publicat în limba română la finalul anilor ’90. Gatti face referire la „operaţia de seducţie” a marelui manipulator şi prin aceasta el este liber să practice „arta sugestiei şi a păcălelii, numită politică”. „Prevestirea” în istorie ar fi că „în această lume există un singur principiu superior, şi anume că totul este manipulabil şi că nimeni, dar absolut nimeni nu se poate sustrage manipulării”, fapt istoric reuşit cu ajutorul televiziunii. Doar aceasta are puterea de a „reunifica limbajul şi cunoştinţele umane, creînd o nouă versiune a vechii limbi a zeilor, o limbă universală generată prin gesturi şi sunete, viziuni şi vise, în măsură să transmită dorinţe şi să comunice ordine, aşa cum nici o altă limbă umană nu ar putea face”. şi astfel nu va mai exista nici o patrie ci „o lume a stăpânilor şi o lume a sclavilor”. În funcţie de nivelul de educaţie al stăpânilor, de preocupările şi gusturile lor, societatea este mai deschisă sau strivită sub povara intoleranţei.

Este foarte posibil să existe o istorie a documentului scris pentru naivi şi novici, şi o istorie, care se desfăşoară în afara documentului scris, prin asociere de simboluri şi confruntări de idei. Marii iniţiaţi ai istoriei se folosesc de documentul scris pentru a manipula mulţimea, care caută certitudini în imediat, în timp ce, pentru primii, distanţele în istorie se întrepătrund iar timpul devine consubstanţial. Claudio Gatti oferă în „Prevestirea” această imagine bidimensională a istoriei şi conferă simbolului întîietate asupra documentului scris. În istoria cunoscută sau preferată de vulg, „totul se bazează pe nevoia minţii omeneşti de a corija realitatea, conferindu-i ordine şi coerenţă. Lumea vrea claritate şi simplitate, şi atunci este suficientă o teorie oarecare! Totul este un joc de oglinzi, de iluzii, care însă se pot transforma în realitate cu participarea celui ce vrea să fie amăgit”.

Este vorba exact despre mărturisirea lui Culianu din „Pergamentul diafan”, şi anume „că poporul a fost tras pe sfoară”.

Nota bene: „Dar oare nu asta este şi menirea esenţială a poporului?”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.