Începutul vacanței de iarnă a făcut să-mi pice în mână cartea ”Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva Securității (1964-1989)”, semnată de Vasile Mălureanu.
Fost ofițer de Securitate al Direcției I-Artă/Cultură, păstrat în structurile informative ale SRI, ulterior anului 1989, acesta s-a pensionat cu gradul de general, având răgazul și instrumentele de a documenta și redacta lucrarea singulară, prin natura ei, printre multe alte cărți care au tratat subiectul, dacă ne gândim că ea se constituie într-o mărturie din interior.
Titlul, cât se poate de ofertant, a îndemnat la lectură imediată, din paginile ei putând afla modul în care Securitatea vedea activitatea oamenilor de cultură și artă din România și modul de acțiune împotriva derapajelor de la linia impusă de propaganda comunistă în perioada indicată în titlu, și nu percepția celor din afara instituției. Menționând că volumul a fost publicat în anul 2019 de editura RAO, suntem convinși că a avut parte de mai multe recenzii. Însă, un minus de sumar îndeamnă la încă o discuție, nu neapărat critică, ci mai mult venind ca o completare.
Redactată foarte riguros și oferind mărturii provenite din documente și surse certe, lucrarea transmite precizia rapoartelor și sintezelor nenumărate pe care, suntem siguri, autorul le-a întocmit în cariera sa de ofițer de informații.
Totodată, trebuie subliniat echilibrul afirmațiilor, Vasile Mălureanu neîncercând să țină partea Securității și, cu atât mai puțin a liniei propagandistice impusă de Partidul Comunist Român, de fapt, de Nicolae Ceaușescu.
Pe de altă parte, Vasile Mălureanu concluzionează corect că, măcar pentru anii asupra cărora se pune lupa analizei, nu putem vorbi despre o mișcare coerentă, coagulată, solidă, în contra dictaturii comuniste și a lui Ceaușescu, așa cum au existat în alte țări din blocul comunist, inclusiv în URSS, iar dacă avem cazuri de dizidență, acestea au avut drept cauze principale neîmpliniri personale de ordin profesional ale unui autor sau altul, cauzate de cenzură și mult mai puțin cauzate de realitățile crunte generate de dictatură.
Cum spuneam, volumul are însă niște limitări care sunt până la un momendat de înțeles. În primul rând, perioada de timp la care face referință: 1964-1989. Apoi, faptul că se referă aproape în exclusivitate la cazurile, situațiile, persoanele și personalitățile asupra cărora a lucrat nemijlocit sau la care a avut acces documentar, fapt mărturisit de altfel de autor.
Însă, acest lucru vine în contradicție cu titlul cărții, pentru că analiza se oprește aproape exclusiv asupra lumii literare românești. Or, dacă în titlu pui ”Cultura și elitele române…”, asta înseamnă că aria de preocupare trebuie să fie mult mai amplă. E drept, demersul este mult mai dificil, însă doar așa s-ar justifica titlul sub care cartea a fost publicată. Într-adevăr, sunt câteva referiri la personalități (și dosare) din domeniul artelor plastice, teatrului sau filmului, dar acestea însumate înseamnă prea puțin.
Surprinde însă totala absență a unei minime analize asupra situației muzicii românești, mai precis, a reprezentanților acestei arte, fie ei din lumea muzicii simfonice, a folclorului, a muzicii lejere sau a muzicii rock. Nu este menționat niciun nume de compozitor sau de interpret care să fi luat atitudine sub o formă sau alta împotriva propagandei comuniste. Nu este menționat niciun caz de dizidență sau de încercare de dizidență. Nimic.
De aceea, credem că o minimă completare este necesară pentru că, pe de o parte, vine ca o informație în plus care se alătură lucrării domnului Vasile Mălureanu, apoi, pe de altă parte, îi susține concluziile: În România comunistă, cazurile de dizidență și de acțiune împotriva sistemului, ale oamenilor de cultură și artă, au fost extrem de puține și au avut, cum spuneam mai sus, determinări personale.
Pentru a face o extrem de mică analiză a relației muzicii românești și, mai ales, a muzicienilor români, cu Securitatea și aparatul de propagandă al PCR, credem că ar trebui pornit obligatoriu de la a sublinia că, deși i s-a oferit reîntoarcerea în țară, George Enescu a refuzat cu obstinație, ba, mai mult, a refuzat orice legătură cu regimul comunist. Credem că acest lucru a dat direcția sub care s-a orientat lumea muzicală românească, ca atitudine, mai ales cea simfonică, atât în perioada proletcultismului, cât și în perioada dintre anii 1964-1989, pusă sub lupă de Valsile Mălureanu. Mai ales, trebuie subliniată lipsa de solidaritate a muzicienilor români cu atitudinea lui George Enescu, față de comunism și comuniști.
Însă, într-adevăr, din partea acestei arte nu pot fi amintite răzvrătiri în contra sistemului. Nici pomeneală să vorbim despre acțiuni asemănătoare celor închegate de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, la Paris, care ar putea fi contabilizate în rândul muzicienilor români, oridecare ar fi ei. Faptul că, de exemplu, dirijori precum Ionel Perlea sau Sergiu Celibidache, soliste de operă precum Viorica Cortez, Ileana Cotrubaș, Nelly Miricioiu, Florica Cristoforeanu sau Mariana Nicolesco, au ales să trăiască în străinătate și să nu e mai întoarcă în țară decât arareori, nu a ținut de o atitudine de frondă, de protest, față de regimul comunist, ci de oportunitățile infinit mai bune pe care le-au avut pentru a-și desăvârși carierele artistice. La fel, faptul că viloloniste de prim rang mondial, precum Lola Bobescu, Mihaela Martin sau Silvia Marcovici, au ales să plece din țară, a fost determinat de motivații personale de ordin artistic, nu de revoltă împotriva comunismului. Și mulți alții ca aceia menționați mai sus.
De fapt, nici nu ar fi avut cum să se angajeze în critici aduse sistemului, o dată, pentru că modalitatea lor de exprimare, muzica simfonică, cu greu ar putea să transmită mesaje de ordin politic, contestatar, iar apoi, ar fi însemnat să se angajeze în acțiuni de ordin civic, fapt care ar fi fost de neconceput în situația lor, cu atât mai mult cu cât ochiul și urechea Securității erau îndreptate și asupra lor, nu doar a scriitorilor și poeților.
În rândul acțiunilor antipropagandistice, însă, putem trece articolele din anii 80 ale Speranța Rădulescu, etnomuzicolog de un profesionalism desăvârșit și de un uriaș prestigiu, aceea care a pledat pentru valorificarea adevăratului folclor și declarându-se împotriva promovării folclorului ”de tip nou”. Acest îndemn a determinat, nu ne îndoim, și cu implicarea Securității, la apariția unei serii de articole acuzatoare, vehemente, la adresa doamnei Rădulescu, cel mai vehement dovedindu-se a fi Corneliu Vadim Tudor, în paginile revistei Săptămâna. Însă, totul s-a redus la atât, Speranța Rădulescu repliindu-se.
Dacă ne referim la muzica ușoară, situația e oarecum similară celor menționate mai sus. Faptul că, de exemplu, Constantin Drăghici, Margareta Pâslaru, Sergiu Cioiu, Olimpia Panciu, Anca Agemolu, Luky Marinescu, Pompilia Stoian sau frații Adrian și Mircea Romcescu și mulți alții, au ales să trăiască în occident sau Israel, nu a ținut de cine știe ce acțiune împotriva comunismului sau a lui Nicolae Ceaușescu, ci tot din motive personale, de carieră.
Dar, pentru că am amintit de Israel, să spunem că, da, iată, ajuns acolo, actorul Mircea Crișan a avut exclusiv atitudini anticomuniste, prin textele pe care le citea la Europa liberă sau în spectacolele pe care le ținea pentru românii emigrați, doar că el nu a fost în niciun caz un exemplu pentru soliștii de muzică ușoară plecați și ei definitiv din țară. Conformismul și complicitatea tăcerii s-a manifestat din plin și în rândul lor.
Lucrurile se schimbă, oarecum, dacă ne referim la muzica rock. Considerăm de data aceasta o eroare majoră faptul că numele lui Cornel Chiriac nu este nici măcar menționat în cartea lui Vasile Mălureanu, cu atât mai mult cu cât el a fost ucis de oameni ai Securității din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, fiind catalogat drept unul dintre cele mai periculoase persoane care au luptat împotriva comunismului din România.
De fapt, rareori Cornel Chiriac a emis enunțuri împotriva comunismului sau a lui Nicolae Ceaușescu, însă, simplul fapt că el realiza două emisiuni la radio Europa liberă (Metronom și By Request), în care difuza muzică rock, însemna un pericol uraș pentru propaganda comunistă. În fapt, în opinia propagandiștilor comuniști și a Securității, însăși muzica rock era o armă împotriva comunismului, a PCR-ului și a lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce, să recunoaștem, nu era departe de adevăr, atâta vreme cât trupele de la noi nu cântau piese cu texte date în plic de la partid.
Singurul caz concret, cunoscut, documentat obiectiv, de atitudine anticomunistă, este al trupei de rock progresiv Accent din Tulcea și a liderului ei, Paul Prisada, acela care, urmare a atitudinii sale anticomuniste, încă din liceu și până în 1989 a făcut obiectul a nu mai puțin de trei dosare de urmărire operativă, dosare la care au lucrat nu mai puțin de 29 de informatori și 28 de ofițeri! Cotraexemplu este cel al actorului Dan Puric, care, să ne amintim, a avut angajament de informator încă din liceu. Ridicol!
Elemente din dosarele lui Paul Prisada, publicate de Evenimentul zilei în cursul anului 2017 dar și de alte ziare, care dezvăluie că trupa Accent era scoasă frecvent de pe afișele concertelor rock din cauza textelor interpretate de ofițerii de securitate ca fiind anticomuniste, ilustrează perfect modul în care Securitatea acționa pentru eliminarea din peisajul muzical românesc al trupelor și al soliștilor incomozi.
Iar asta, în vreme ce, de exemplu, Holograf, trupă rock de certă valoare din punct de vedere muzical, cânta piese precum ”Cu fiecare clipă”, ”Umbre pe cer”, ”Pacea nu-i un simplu joc”, ”Viața va învinge” sau ”Lumea de vis”, compuse pe niște texte care l-ar fi făcut mândru pe Dan Deșliu, autorul celebrei aberații ”Lazăr de la Rusca”!
În rest, faptul că Phoenix a fugit din țară sau că Dan Andrei Aldea a decis să rămână în Belgia, nu au legătură absolut deloc cu acțiuni îndreptate împotriva regimului comunist. Într-adevăr, pentru propaganda comunistă, acestea au însemnat lovituri crunte, dar ele au avut tot cauze de ordin personal.
Iar faptul că, de exemplu, Iris a cântat ”Trenul fără naș”, pe un text al lui Stelian Tănase în care se vorbea despre libertate și care aluziv spunea că Nicolae Ceaușescu ar trebui să ”se dea jos la prima haltă”, că același Dan Andrei Aldea a compus ”Lumină lină”, pe o poezie a lui Lucian Blaga, în care se vorbește despre Iisus ori că tot el a compus ”Călătorul prin nouri”, de pe albumul Zalmoxe, în care se vorbește despre libertatea de circulație, că trupa Timpuri noi a cântat ”Becul”, în plină perioadă de tăiere a energiei electrice pentru populație sau alte și alte cazuri asemănătoare, înseamnă prea puțin, din perspectiva acțiunilor anticomuniste.
Trebuie spus că, în rândul muzicienilor, indiferent de care ar fi fost ei, s-a dat dovadă de o jenantă și aproape continuă lașitate, atunci când s-a pus problema transmiterii unui mesaj anticomunist, iar, atunci când au fost consemnate cazuri izolate de atitudini anticomuniste și antidictatoriale, acestea au fost individuale, fiind ”rezolvate” imediat de Securitate sau de aparatul de propagandă de la toate nivelurile: UTC, UASCR sau PCR. Din păcate, în cursul anilor 80, când am efectuat multe turnee în diferite formule de concert, nu odată am auzit: ”Trebuie să fim atenți la ce cântăm, pentru că noi suntem aici ca să ducem niște bani acasă, ne iau ăștia și ne leagă”, fapt care mă făcea să gândesc că obediența și conformismul transformau artistul în lăutar, îndepărtându-l și de menirea lui civică, pe care, prin expunerea publică o are, alături de cea artistică.
Toate aceste exemple din lumea muzicii românești întăresc concluzia lui Valsile Mălureanu care spune că, în afara câtorva situații punctuale, cultura română nu a fost capabilă să coaguleze o atitudine anticomunistă, antidictatorială, dovedind că foamea e mai puternică decât demnitatea.
C.Boscu,
Erau niște mici oaze . Asta nu schimba situația generală din Romania. Eram blocați !