Neurochirurgul Claudiu Matei: „Câteodată am impresia că nu vrem să mergem înainte”

De doi ani, medicul neurochirurg Claudiu Matei a petrecut mai mult de două mii de ore în sala de operații. Împreună cu echipa sa, este autorul unei intervenții chirurgicale în premieră națională: rezecția unei tumori cerebrale prin folosirea unei tehnologii noi. A ales „regina artelor chirurgicale“, neurochirurgia, pentru că i s-a părut „provocatoare inexplicabila legătură dintre creier, ca organ, această masă de țesuturi, și gândurile, visele, trăirile noastre“.

Cotidianul: Să ne întoarcem în timp, acum 15 ani, când Claudiu Matei şi-a început rezidenţiatul la Cluj, sub îndrumarea profesorului Ştefan Florian. Cu un salariu ce abia trecea de un milion de lei vechi. Cum aţi descrie perioada aceea pentru dvs. şi familie?

Claudiu Matei: În urma concursului de rezidenţiat, am promovat cu o medie foarte bună, care mi-a permis să îmi aleg specialitatea medicală dorită. Pentru că îmi doream neurochirurgia şi pentru că auzisem lucruri deosebite despre domnul Prof. Ștefan Florian, am ales să merg la Clinica de Neurochirurgie din Centrul Universitar Cluj. A fost o mare mulţumire, o reuşită deosebită şi simţeam că sunt un norocos, un favorizat al sorţii, pentru că izbuteam să îmi îndeplinesc visul. Îmi amintesc mereu cuvintele din “Alchimistul” de Paulo Coehlo: “Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”.

Aşadar, am început rezidenţiatul în neurochirurgie cu o determinare şi emulaţie deosebite. Rămâneam în clinică mult peste program, practic mergeam acasă doar să dorm. Îmi amintesc că în primii trei ani de rezidenţiat nu mi-am luat concediu, şi asta nu pentru că era interzis, ci pentru că mă dedicam total, cu o mare pasiune profesiei. Această pasiune îmi era insuflată de Prof. Florian, care a fost mentorul şi modelul meu; la Clinica de Neurochirurgie din Cluj, am trăit momente unice, în cadrul unui colectiv format din oameni deosebiţi, eram prieteni si colegi, munceam şi învăţam alături de cei mai buni specialişti, a fost o perioadă de care îmi amintesc cu mare drag. Datorită acestei pasiuni pentru profesie, treceam uşor peste dificultăţile materiale, căci salariul de doar 1 milion de lei vechi ajungea pentru jumătate de chirie doar. Având însă sprijinul familiei, am reuşit să depăşesc aceste dificultăţi financiare.

Neurochirurgia, regina artelor chirurgicale

Aţi avut un model în profesia dvs., pe profesorul Ștefan Florian de la Cluj. Aţi spus despre el că v-a format ca medic. Care este lucrul cel mai preţios pe care l-aţi învăţat de la el?

Prof. Florian a creat un sistem de învăţamânt în neurochirurgie impresionant. Când eram rezident, se ocupa de pregătirea noastră nu doar prin cursuri, expuneri, cercetare sau explicaţii teoretice, ci ne învăţa în primul rând să fim oameni, să tratăm pacienţii ca şi cum ar fi membri ai propriei familii, insuflându-ne respectul faţă de pacient şi faţă de meserie. Tot de la domnia sa mi-a rămas şi încerc şi eu să duc mai departe aceste lucruri, învăţându-i pe alţii, respectul pentru confraţii mei; astfel că, de multe ori când un pacient venea operat din alte centre, sau cu complicaţii de la operaţii anterioare efectuate în alte spitale, avea o atitudine conciliantă, explicându-le pacienţilor că astfel de lucruri se pot întâmpla şi repara; de cele mai multe ori, aceşti pacienţi se întorceau la medicii la care fuseseră operaţi prima dată.

Cum a fost atunci când aţi pus prima dată mâna pe bisturiu şi aţi operat pe creier? Ce gânduri vă traversau mintea?

Pentru un chirurg, pregătirea se dobândeşte în timp, şi cu multă muncă. Încă din timpul rezidenţiatului eşti îndrumat şi lăsat să efectuezi anumiţi timpi operatori sau chiar operaţii, dar nu se compară cu situaţia când eşti medic specialist şi porţi întreaga responsabilitate a actului chirurgical.

În timpul operaţiei nu prea e timp de filozofie; în ceea ce mă priveşte, după ce spun un “Doamne ajută”, nu fac altceva decât să mă concentrez asupra intervenţiei, căci ştiu că menirea mea este să ajut pacientul respectiv şi o fac pur si simplu.

De ce credeţi că neurochirurgia a fost denumită „regina artelor chirurgicale“?

Prima întrebare pe care mi-a adresat-o Prof. Florian a fost, ce este neurochirurgia? Răspunsul era reprezentat de cuvintele lui Gafton Love: “regina artelor chirurgicale”.

Chirurgia este considerată o artă pentru care sunt necesare talent, har, dăruire şi multă muncă. Etimologic, cuvântul chirurgia provine din limba greacă, “kheirourgia”, semnificând munca cu mâinile, format fiind din cuvintele “kheir”, care semnifică mâini, şi “ergon”, care se traduce prin muncă. Există dovezi arheologice potrivit cărora neurochirurgia datează încă din preistorie, când au fost practicate primele trepanaţii, neurochirurgia fiind astfel cea mai veche ramură chirurgicală.

Pregătirea unui neurochirurg este de obicei de 12-14 ani, cea mai lungă perioadă de formare în medicină, dar şi cea mai complexă. Ca neurochirurgi lucrăm cu creierul, organ sensibil, învăluit de mister, încă incomplet descifrat.

Unul dintre cei mai buni neurochirurgi din România, Claudiu Matei este autorul unei operaţii de rezecţie a unei tumori cerebrale cât un ou, cu pacientul treaz

În rezidențiat, la noi nu se pune accent pe practică, ci pe teorie

În 2007 aţi plecat în Franţa, la spitalul din Colmar, unde aţi lucrat câteva luni ca medic rezident. Era prima experienţă într-un sistem performant. Cum aţi descrie-o?

Am lucrat în 2007 în Franţa, ca rezident, în spitalul din Colmar. A fost o experienţă utilă şi, la vremea aceea, impresionantă. Am făcut cunoştinţă cu un sistem de sănătate în care pacientul era în centrul actului medical. Se discutau problemele de sănătate prin prisma protocoalelor şi standardelor terapeutice, nimic nu era la voia întâmplării. Am fost impresionant de faptul că rezidenţii erau responsabilizaţi, fiind lăsaţi să lucreze, să opereze singuri sau sub supraveghere mult mai mult decât în România, în funcţie de anul de pregătire în care se aflau. Marea frustrare a unui tânăr chirurg este să nu lucreze, să nu pună el mâna. În Franţa, tinerilor chirurgi li se permite să facă părţi din operaţii sau chiar operaţii întregi, sub supravegherea sau îndrumarea unui senior. În ţările din vestul Europei, la terminarea anilor de rezidenţiat, candidatul trebuia să prezinte un “log-book”, adică un catalog cu toate operaţiile sau timpii operatori efectuaţi, acesta constituind un barem şi o condiţie la terminarea rezidenţiatului. La noi se pune accent, poate exagerat, pe partea teoretică, şi se încearcă surmontarea acestor diferenţe practice prin workshopuri şi cursuri pe animale, cum este de exemplu la Cluj, unde cursul de microchirurgie şi suturi vasculare este cunoscut în toată ţara.

Ce aţi găsit în 2008 când v-aţi angajat la Spitalul din Sibiu? Mai exact, veneaţi dintr-un spital din Occident într-unul din Sibiu. Cam care erau diferenţele atunci? Putem zice că diferenţele, raportul lor s-au păstrat şi astăzi?

În 2008 am ocupat prin concurs un post de medic specialist la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Sibiu. Deşi un spital mare şi un centru medical regional important, secţia de neurochirurgie dispunea de o dotare precară. Am început o activitate de pionierat în nişte condiţii extrem de vitrege, cu instrumentar care nu mai fusese schimbat de ani buni, cu lipsa protocoalelor, cu foarte multe gărzi, dar animat de cele mai bune intenţii de a aduce contribuţia mea la medicina sibiană.

Cu sprijinul Prof. Florian, care mi-a donat unele instrumente, cu bani proprii şi capacitând totodată şi unii sponsori locali, am reuşit să cumpăr minimul necesar de instrumente de microchirurgie. Am realizat multe intervenţii în premieră pentru Sibiu. Mă gândesc nostalgic, retroactiv, la acea vreme, cu dotarea respectivă în condiţiile existente atunci, eram împreună cu colegii mei nişte eroi, reuşind să deservim un serviciu de gardă de neurochirurgie nu numai al judeţului Sibiu, dar şi al judeţelor învecinate. Mă gândesc că mai sunt şi astăzi, din păcate, astfel de zone în ţară. Îmi amintesc cu plăcere una dintre premierele locale efectuate la acea vreme, împreună cu colegii din Clinica de Ortopedie din Sibiu şi cu sprijinul Dr. Maior Tiberiu, de la Clinica de Neurochirurgie din Cluj. Am realizat primele vertebroplastii şi fixări de coloană din Sibiu. Atunci, împreună cu Dr. Sopon Ciprian şi regretatul Prof. Baier, am pus bazele unei colaborări între clinicile de Neurochirurgie şi Ortopedie, care funcţionează cu succes şi astăzi. Ulterior, sigur că lucrurile s-au îmbunătăţit atât la Spitalul Judeţean din Sibiu, dar şi în multe locuri din ţară, astfel că pacienţii pot beneficia azi de tratamente moderne în multe din spitalele din România.

Când v-aţi hotărât să lucraţi în Germania şi de ce? Nu v-a fost greu, eraţi proaspăt tătic?

După trei ani şi jumătate lucraţi la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, cu rezultate dintre cele mai bune, având o viaţă liniştită în Sibiu şi o familie fericită, simţeam că pot mai mult. Profesional, existau numeroase oferte din străinătate. Am ales Germania, un spital de referinţă din landul Thüringen, unde împreună cu soţia mea, chirurg vascular, am lucrat în 2012 şi 2013. Având în vedere că aveam un copil în vârstă de 1 an şi jumătate, a fost un efort mare, un sacrificiu, dar pasiunea pentru profesie şi dorinţa de împlinire profesională erau determinante. Într-adevăr, în Germania pot spune că m-am desăvârşit profesional, muncind şi învăţând continuu, alături de unii dintre cei mai mari profesionişti. Adaptarea nu a fost deloc facilă, în special pentru băieţelul nostru, care era destul de mic.

N-aţi stat foarte mult în clinica din Germania. În 2013 aţi ales să vă reîntoarceţi în ţară. De ce?

Perspectiva profesională în Germania era impresionantă, făceam parte din staff-ul de medici specialişti ai spitalului, operam cazuri importante, participam la congrese, iar relaţiile cu colegii erau excelente. Viaţa socială şi adaptarea dificilă a copilului erau însă motive serioase de îngrijorare. Am trăit direct problemele adaptării copilului şi citeam cu îngrijorare despre problemele de integrare ale tinerilor în străinătate, departe de casă. Pe acest fond instabil a venit oferta regretatului Dr. Vonica, de a mă întoarce la Sibiu, într-un spital privat, nou construit din temelie şi dotat cu aparatură de ultimă generaţie. Am cântărit lucrurile şi ne-am întors, cu convingerea că, având la dispoziţe cele mai noi tehnologii, pot pune bazele unui serviciu modern de Neurochirurgie, contribuind astfel la creşterea calităţii actului medical în România.

Aveţi o echipă închegată şi foarte bună la clinica Polisano din Sibiu. Sunteţi trei medici, dacă nu mă înşel. Cum decurge o zi din viaţa unui medic neurochirurg din această echipă de aşi?

Întors în ţară am avut privilegiul de a-mi alege echipa şi de a forma un colectiv aşa cum doream. Astfel, lucrez împreună cu doi colegi mai tineri, medici specialişti în neurochirurgie: Dr. Sofia Nistor, pregătită în centre importante din România, Franţa şi Elveţia şi Dr. Flore Paul, şi el cu rezidenţiatul parcurs în centre importante din România, Franţa şi Belgia. Un aspect important al practicii neurochirurgicale îl constituie anestezia, cunoscute fiind problemele şi particularităţile neuroanesteziei. Astfel, beneficiem de ajutorul d-nei Dr. Dancu Iulia, medic specialist în anestezie şi terapie intensivă, cu stagii de pregătire în neuroanestezie, în unul dintre cele mai importante spitale din lume, Spitalul din Sheffield, Marea Britanie. Neurochirurgia modernă presupune monitorizarea neurofiziologică intraoperatorie, motiv pentru care s-a adăugat echipei noastre şi d-ul Dr. Dan Filip, medic primar neurolog, cu competenaţă în neurofiziologie şi stagii de pregătire în centre specializate din Barcelona. Alături de noi mai lucrează: Dr. Dima Ștefănită, medic primar radiolog cu competenţă în neuroradiologie intervenţională, responsabil cu diagnosticul şi tratamentul patologiei vasculare cerebrale al pacienţilor noştri. De asemenea, D-na psiholog Calvun Elena este responsabilă cu evaluarea şi consilierea psihologică perioperatorie a pacienţilor noştri, făcând parte din echipa operatorie când efectuăm “awak surgery” (chirurgia cu pacientul treaz). Alături de această echipă medicală activează cu responsabilitate şi devotament numeroase cadre medii specializate în neuronursing.

Comunicarea cu pacientul este o artă

Știu că puneţi mare accent pe echipă. Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă o echipă de medici?

Aşa este, am mai spus că “medicina nu este one man show”, iar munca în echipă este una dintre cele mai importante calităţi ale unui medic. Medicina modernă are în centrul ei pacientul, iar în ceea ce ne priveşte, decizia terapeutică o luăm de obicei după ce ne consultăm şi discutăm fiecare caz în parte.
Orgoliile exacerbate reprezintă un mare deserviciu adus echipei şi desigur că se repercutează asupra actului medical. În medicină există protocoale terapeutice, care trebuie respectate cu stricteţe, arătând totodată pacientului empatie şi suport pentru suferinţa lui.

Cât de importantă este relaţia medic-pacient?

Este esenţial pentru actul terapeutic ca pacientul să aibă încredere în medicul care îl tratează, să înţeleagă actul terapeutic şi să fie compliant 100% la tratament. Este o relaţie bazată pe un respect reciproc. Un rol important în acestă relaţie îl are comunicarea; medicul trebuie să ofere toate informaţiile de care pacientul are nevoie, să explice amănunţit maladia de care suferă pacientul cu posibilităţile evolutive, alternativele terapeutice, precum şi riscurile şi beneficiile tratamentului ales. Nu există risc zero pentru nici un act medical, oricât de simplu ar părea, aşa că doar o relaţie bazată pe o comunicare continuă cu pacientul ne scuteşte de neplăceri, de eventuale reproşuri, acuze sau litigii.

În orice relaţie duală, teoretic, fiecare parte are drepturi şi obligaţii. Astfel, medicul trebuie să îşi concentreze întreaga atenţie asupra pacientului, să îi respecte acestuia intimitatea şi confidenţialitatea datelor, să îl informeze permanent asupra evoluţiei şi paşilor terapeutici. Pacientul, la rândul său, trebuie să se adreseze medicului cu respect, să întrebe permanent lucrurile pe care nu le înţelege, să prezinte obiectiv simptomele şi să dialogheze permanent cu medicul şi personalul medical, dar şi cu propria sa familie, să privească cu discernământ, realism, dar şi optimism actul terapeutic şi să fie convins că nici un medic nu doreşte decât binele pacienţilor săi.

În zilele noastre, relaţia medic pacient nu se rezumă doar la vizitele la cabinet; comunic cu pacienţii mei pe internet, telefonic, comunicare care de cele mai multe ori previne o eventuală deplasare de la mare distanţă pentru probleme minore. Este un fel de telemedicină cu pacienţii, care, în ultimul timp, s-a dezvoltat impresionant.

Cum învaţă un medic, cum se pregăteşte pentru a da familiei sau pacientului cele mai proaste veşti?

Comunicarea cu pacientul este o artă, care se dobândeşte odată cu experienţa. Această comunicare este dezvoltată într-o oarecare măsură în facultate, când sunt urmate cursuri de psihologie. Consider important acest aspect şi cred că ar trebui tratat cu mai multă atenţie. De asemenea, pe secţia noastră există psihologi care ne ajută în acest sens, prin consilierea pacienţilor şi familiilor acestora.

Sunt multe familii care aleg să nu informeze bolnavul desprea starea reală a sănătăţii lui. Credeţi că este o alegere bună?

Întâlnim în practica medicală situaţii delicate, dificile, atât pentru medic, cât şi pentru pacient şi familia acestuia, cum ar fi de exemplu cazul maladiilor incurabile. Dar şi în aceste situaţii există metode paleative menite să amelioreze calitatea vieţii pacientului şi să prelungească supravieţuirea. În aceste situaţii, în care sfârşitul este implacabil, încercăm să încurajăm pacienţii şi anturajul acestora să profite de fiecare clipă şi să urmeze terapiile până la capăt. Consider esenţial ca pacientul să fie informat, pentru a înţelege şi pentru a urma tratamentele; uneori, sunt tratamente agresive cu reacţii adverse severe, pe care pacienţii trebuie să le cunoască, pentru a nu fi surprinşi şi pentru a urma alte terapii suportive. Orice individ are dreptul la aceste informaţii. Da, cunoaştem cu toţii aceste tendinţe ale familiei aflate în suferinţă, de a proteja pacientul ferindu-l de veşti proaste, însă nu consider aceasta benefică pentru nimeni. Încercăm întotdeauna să discutăm cât mai deschis cu pacientul, cu familia acestuia, despre boală, despre alternativele terapeutice, despre actul chirurgical cu riscurile şi beneficiile sale. Sunt boli incurabile la care sfârşitul este inexorabil, iar ajutorul nostru este reprezentat atât de terapia paleativă, cât şi de suportul moral; personal lupt şi sunt alături de pacient până la capăt.

În sala de operaţie prefer cea mai adâncă liniște

Azi vă moare un pacient, mâine salvaţi un altul. Cum faceţi faţă acestui flux de stări?

Mă gândesc permanent că menirea mea este de a reda oamenilor sănătatea. Dacă Dumnezeu a ales asta pentru mine, nu pot decât să mă dedic în întregime şi să fac totul pentru binele pacienţilor mei. Viaţa merge înainte, cu bune şi cu rele, însă speranţa, pasiunea pentru profesie, credinţa nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Medicul neurolog Bogdan O. Popescu alege să evadeze din lumea medicală scriind poezii. Dvs. în ce evadaţi? Ce forme de evadare alegeţi?

Fiecare avem metodele noastre de a ne relaxa şi de a ne deconecta. Am o familie minunată, iar timpul petrecut alături de ei reprezintă cele mai frumoase momente ale vieţii. De asemenea, am un grup de prieteni, cu care jucăm săptămânal tenis, iar când am timp, mai merg şi la înot. Muzica reprezintă poate cea mai constantă metodă de deconectare, prezentă încă de dimineaţa, acasă, în maşină, la clinică, dar niciodată în sala de operaţie.

Reuşiţi astfel să vă descărcaţi de toată încărcătura emoţională?

În principiu, e greu să spui că laşi la clinică problemele pacienţilor şi vii acasă zâmbind, intrând într-o altă dimensiune. Gândurile de la spital te frământă continuu, vrei nu vrei, te gândeşti dacă ai luat cea mai bună decizie pentru pacienţii tăi, astfel încât viaţa de familie poate deveni o mare provocare. Ca neurochirurg, mă străduiesc continuu să găsesc un echilibru între timpul afectat îndatoririlor profesionale şi timpul petrecut alături de familie. Familia reprezintă cea mai valoroasă comoară a vieţii noastre şi totodată locul unde găsim întotdeauna întelegere, apreciere şi dragoste.

Cunoaştem toţi secvenţele din filme când unii chirurgi aleg muzica pentru a se concentra mai bine în timpul intervenţiei. Dvs. ce faceţi ca să vă concentraţi mai bine?

În timpul intervenţiilor chirurgicale am nevoie de concentrare şi atenţie; de aceea, în ceea ce mă priveşte, în sala de operaţie prefer cea mai adâncă linişte. Nu suntem toţi la fel, astfel încât există colegi care preferă să asculte muzică, la fel cum spuneaţi, ca în filme; însă, în ceea ce mă priveşte, “real life” este diferită: în sala de operaţie este un zgomot de fond, creat de alarmele aparatelor, zgomotul aspiratorului, zgomotul aerului condiţionat, comenzile şi comunicarea intercolegială; aceasta este muzica mea, care mă ajută să rămân continuu conectat la tensiunea necesară. Consider că această “muzică” creează totodată şi o uşoară atmosferă de stres, de încordare, care creşte eficienţa şi menţine atenţia.

Documentându-mă pentru acest interviu, am rămas impresionată de numărul de mulţumiri şi de vorbe frumoase pe care le au pacienţii despre dumneavoastră. Țineţi legătura cu ei? Vin să vă vadă unii dintre ei?

Comunicarea reprezintă succesul oricărei relaţii. Încerc să îmi fac pacienţii să înţeleagă lucrurile medicale şi le explic amănunţit întotdeauna maladia de care suferă, cu posibilităţile evolutive şi alternativele terapeutice; consider că doar aşa pacientul va respecta indicaţiile postoperatorii şi va fi mulţumit de rezultatul operaţiei. Este şi reciproc, eu ascultând toate problemele şi întrebările acestora. Nu facem miracole, însă ne străduim continuu să redăm oamenilor sănătatea şi să creştem calitatea vieţii pacienţilor noştri. Țin legătura cu pacienţii prin diferite mijloace: telefon, e-mail, Facebook, mesaje etc; consider că printr-un telefon sau mesaj, de multe ori, îi putem scuti de un drum la spital şi îi consiliem să se adreseze colegilor de altă specialitate. De multe ori, ne bucurăm să ne revedem pacienţii cu diferite ocazii, astfel că de Crăciun se întâmplă ades să primim colindul unora dintre ei.

Operaţi şi nou-născuţi. Care este cel mai tânăr pacient pe care l-aţi operat şi de ce? V-a fost teamă de un eventual eşec? Cum a evoluat după operaţie?

Aşa cum spuneţi, operez frecvent nou-născuţi, cu malformaţii congenitale ale creierului sau măduvei spinării. Am un stres întotdeauna, înaintea oricărei operaţii, dar îmi iau toate măsurile menite pentru a scădea riscurile şi a creşte siguranţa actului chirurgical. Am lucrat în spitale cu experienţă vastă în patologia pediatrică, unde am învăţat tehnica, dar am şi urmat numeroase cursuri pentru a dobândi pregătirea necesară operaţiilor efectuate la nou-născuţi şi copii. De asemenea, ajutorul anesteziei este important; în acest sens, am şansa să beneficiez de o neuroanestezie modernă, efectuată de D-na Dr. Dancu Iulia, cum am spus specializată în centre din ţară şi străinătate. În alte ţări există centre de spina bifida şi hidrocefalie, unde se reunesc toţi specialiştii implicaţi în terapia copiilor cu aceste probleme, deoarece operaţia reprezintă doar un pas, ulterior micuţii pacienţi necesitând terapii neurologice, ortopedice, urologice, pediatrice sau chirurgicale. La Sibiu, am reuşit să coagulăm un astfel de colectiv, astfel încât copilaşii beneficiază de o îngrijire multidisciplinară, care asigură un prognostic superior.

Progresele din sistemul medical sunt insesizabile

Ce aţi găsit în spitalele din Germania şi în cele româneşti? Ce aţi fi vrut să aduceţi din sistemul medical german în cel românesc?

Sistemul de sănătate din Germania se situează, ca performanţă, între primele la nivel mondial, primele asigurări de sănătate datând de aproximativ 140 de ani, de pe vremea lui Otto von Bismark. În Germania se alocă sistemului de sănătate 10,5% din PIB, cu 1-2 procente mai mult decât în majoritatea ţărilor dezvoltate ale Europei. În condiţiile actuale ale ţării noastre, este imposibil să concurăm cu un astfel de sistem de sănătate. Însă am încercat să aduc la Polisano experienţa mea trăită în spitalul unde am lucrat în Germania: am organizat centrul de neurochirurgie conform unor principii moderne, în două centre: centrul de chirurgie a capului şi centrul de chirurgie spinală. Lucrăm după cele mai noi protocoale, având în centrul tratamentului pacientul, cu problemele şi nevoile sale, iar decizia terapeutică o luăm în echipă, discutând fiecare caz în parte. Tratamentul patologiei pediatrice îl practicăm în cadrul unei echipe multidisciplinare, formată din neurochirurgi, pediatri, ortopezi, neurologi, psihologi, urologi. În Germania există câteva astfel de centre, care tratează patologia malformativă a sistemului nervos, acoperind întreaga suprafaţă şi populaţie a ţării. Această organizare reprezintă un model şi pentru noi, aplicabil la scară largă în toată ţara.

Care credeţi că sunt cele mai mari bube ale sistemului medical din România?

Problemele sistemului de sănătate din România sunt foarte bine cunoscute şi discutate, însă dramatic este faptul că progresele sunt insesizabile. Condiţiile hoteliere precare din multe dintre spitalele noastre, dotarea suboptimală, lipsa specialiştilor sunt problemele cele mai acute şi care au la bază subfinanţarea cronică a sistemului de sănătate. Sunt multe de spus şi mult mai multe de făcut; câteodată am impresia că nu vrem să mergem înainte. Lucrând într-un spital privat, cred că privatizarea spitalelor şi lansarea asigurărilor private de sănătate ar aduce un plus de valoare, nu doar prin valoarea serviciilor, ci şi prin crearea unui mediu competiţional.

Breasla medicilor este blamată, înjurată şi, de multe ori, nerespectată. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru şi cum credeţi că ar putea fi schimbată percepţia oamenilor despre oamenii în halate albe?

Sunt convins că nu e vorba de o campanie de denigrare a medicilor sau de vreo teorie a conspiraţiei, la fel cum nu cred că percepţia generală a populaţiei este negativă cu privire la medici. Sunt multe neajunsuri în sistem, iar articolele care apar în presă au la bază probleme reale: condiţiile hoteliere precare din unele spitale, situaţia infecţiilor nosocomiale, condiţionarea actului medical etc. Aceste articole nu sunt altceva decât semnale de alarmă serioase ale unor oameni care îşi doresc un sistem de sănătate modern şi care au scopul de a sesiza autorităţile responsabile. Sunt un optimist şi un luptător, ceea ce mă determină să-mi desfăşor activitatea cu convingerea că situaţia sistemului nostru de sănătate se va îmbunăţi.

Aţi dori ca fiul dvs. să facă aceeaşi meserie?

Desigur că îmi doresc acest lucru, m-ar bucura nespus ca fiul meu să mă urmeze în carieră şi l-aş învăţa cu drag tot ceea ce ştiu; de fapt, există toate premisele, având ambii părinţi chirurgi, eu neurochirurg, iar soţia chirurg vascular. Mai mult decât atât, în neurochirurgie există numeroase cazuri în care copiii şi-au urmat părinţii, depinde însă şi de dorinţa şi aptitudinile copiilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.