Cunoașterea lumii presupune orizonturi deschise sau, măcar, deschiderea lor. Este, de altfel, veche constatarea că altfel se favorizează erori. Să ne amintim, de pildă, că dezastrul anilor treizeci a început, între altele, cu conflictul viziunilor eronate. Una era aceea că, în esență, lucrurile în societăți pot continua așa cum sunt. Alta, că totul ar fi demn să i se dea foc. Nu insist asupra radicalismului distrugerii, din Mein Kampful lui Hitler, care a fost culminația.
Din asemenea confruntare – între apărători fără scrupule ai situațiilor și atacatori lipsiți de răspundere – s-a ivit atunci vâlvătaia și, până la urmă, tragedia. Oricum, din asemenea confruntări ies pierderi.
Azi, în condiții de criză, se repetă, cu alte date, desigur, opoziția dintre conformiști rigizi și aventurieri care cred că lumea începe cu ei. Nu este de mirare. Schimbările din lume, cea din 1990 și apoi cea din 2010, sunt percepute adesea prin ochelari ce simplifică datele. Unii mai cred că odată cu cotitura anilor nouăzeci s-a petrecut „sfârșitul istoriei”. Alții nu înțeleg noua schimbare a lumii, pe care pandemia din 2020 o și amplifică. Pare că înțelegerea istoriei nu s-a dezvoltat destul. Dimpotrivă, s-a redus până și răbdarea de a stabili cu acuratețe faptele.
Sunt motive de nemulțumire față de societățile în care trăim. În definitiv, este egoism excesiv, iar generozitatea este rară, multă lăcomie și puține idealuri, profesionalismul a intrat în criză, consecințele deciziilor nu interesează. Se lățesc delațiunea, fraudele, nedreptățile. Se pune infim întrebarea: sunt oare peste nivelul pe care îl acuz? Am făcut ceva în plus, căci mersul istoriei nu anulează răspunderea personală?
Nemulțumirea nu dispensează, însă, de analiză. Pe de o parte, după ce dictaturile i-au oripilat pe oameni, astăzi democrația îi decepționează, după salutara ei victorie. Prea multe decizii sunt eronate, se rezolvă anevoie probleme de viață și apar noi „conducători”, inculți și cu prestații ridicole. Pe de altă parte, democrația este oricând superioară alternativelor, cel puțin pentru că permite restabilirea autorității agreate de cetățeni și de către ei. În democrație îți poți, cel puțin, spune opinia. Te poți trezi, desigur, cu neînțelegeri, cu măsluiri, cu falsificări, cu orice. Dar nu ai de unde începe conturarea viitorului decât de la ceea ce este.
Dacă rămânem în strictă actualitate, atunci alternativa nu este să iei partea apărătorilor necondiționați ai stării de lucruri date sau pe cea a criticilor ei cabotini. Mulțumirea plină de conformism cu situația sau respingerea ei sofistică nu formează o disjuncție exclusivă. La ora aceasta, imperativul, după părerea mea, este, în societățile democratice, deschiderea de orizonturi și decizii în consecință. În fapt, abia cu orizonturile deschise valorile ce conduc cultura lor – adevărul, libertatea, dreptatea, frumusețea – devin accesibile. Abia astfel s-au găsit și rezolvări.
Exemple sunt numeroase. Iată câteva dintre ele.
Ne amintim, chiar din viața generațiilor actuale, că la un moment dat nu s-a mai pus chestiunea alegerii între „capitalismul clasic” și „socialismul răsăritean”. Primul nu mai exista de fapt de la New Deal-ul american al anilor treizeci și de la „economia socială de piață” a Germaniei de după război. Al doilea era condamnat să dispară datorită ineficienței economice și dictaturii și nu mai exista, de fapt, de la trecerea Chinei la economia de piață în anii șaptezeci și de la cotitura din Europa Răsăriteană din jurul anilor nouăzeci. S-a îmbrățișat formula „societății drepturilor și libertăților fundamentale” – nu discutăm cât de realizată este aceasta.
Corelat, nici „statul invadant”, nici „statul debil” nu puteau fi soluții. A trebuit deschis noul orizont al statului de drept democratic și al națiunii civice ce se asumă pe sine.
Ca alt exemplu, în jurul anilor optzeci devenise clar ca lumina zilei că nici doar economia și nici doar politica nu asigură, singure luate, dezvoltarea unei țări. Era limpede că trebuie ieșit spre un nou orizont, prin recunoașterea „cotiturii culturale” a societății moderne (detaliat în A. Marga, Die kulturelle Wende, 2005) și înțelegând că dezvoltarea o hotărăște, peste orice, cultura înțeleasă cuprinzător a cetățenilor.
S-au deschis orizonturi în multe alte direcții. Bunăoară, de la iluminism încoace s-au cheltuit mari energii să se acrediteze ideea că interpretările lumii se împart în „idealism” și „materialism”. Fapt este că niciuna nu a rezistat timpului. A devenit clar că mai adânci decât „ideea” și „materia” sunt, foarte probabil, „energia”, poate „informația”, și, încă mai profund, „acțiunile” care duc la chestionarea fiecăreia (A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017). Acțiunile necesare și suficiente pentru o reproducere a vieții oamenilor care să fie culturală și umană au devenit în fapt noua cheie a interpretării.
S-a perimat și alternativa „determinism sau liber arbitru”. Astăzi este evident că individul nu poate să nu fie luat ca punct de plecare al reflecției. De fapt, odată cu individul conștient, începe construcția în societate (A.Marga, Reclădirea eticii, în curs de apariție). Istoria atestă condiționări, unele genetice, dar individul, prin pregătirea, cultura și inițiativele sale, civismul său și gesturile sale morale, poate schimba ceea ce este. Nu poate schimba orice situație, dar nici situațiile de viață nu mai sunt variabile independente. Nu este vorba de a ceda astfel unui idealism prăfuit, ci de a ieși din pozitivismul și funcționalismul zilelor noastre spre a recunoaște construcția lumii din interiorul persoanelor.
Se mai perorează pe tema conflictului dintre „scientism”, înțeles ca exaltare a științei fără a-i lua în seamă contextele de geneză și de aplicare, și „umanism”, înțeles ca promovare de valori etice, estetice, civice. Or, orizontul este deja altul. Chiar oamenii de știință aduc în discuție emergența cunoașterii științifice din situații istorice și dependența ei de capacități umane, cu toate implicațiile. Iar exponenții umanismului își asumă că științele sunt indispensabile unei vieți demne de om. Mai ales că, între timp, tabloul științelor a înregistrat o diversificare ce repune în discuție ceea ce se știa despre cunoaștere și valori. Și știința și umanismul sunt, de fapt, în reconstrucție, iar orizontul fecund este cooperarea lor.
Nu mai este actual nici conflictul dintre „religie” – înțeleasă, la propriu, ca revelație, legământ între Dumnezeu și oameni, mântuire și liturghie, luate împreună – și „știință”, înțeleasă adecvat ca investigație factuală și explicare a fenomenelor prin ele însele, recurgând la ipoteze, experimente, abordare matematică. Exponenții calificați ai religiei nu se opun științelor, iar oamenii de știință veritabili nu se opun religiei. Orizontul care s-a deschis, pe fondul recunoașterii specificului ireductibil al științelor și al religiei și al opririi tendințelor de a o cotropi una pe cealaltă, este cel al interacțiunii lor. Suntem și aici în epoca conlucrării (J.Habermas, J.Ratzinger, Dialectica secularizării, 2005), pe care o reclamă înseși crizele zilelor noastre.
Moștenim distincția lui Aristotel a formelor de guvernare după criteriul efectivului celor care decid: „monarhia”(„tirania”), „aristocrația”(„oligarhia”), „timocrația”, la care Polybius a adăugat „ochlocrația”. Montesquieu i-a adăugat criteriul felului de a decide și a consemnat „despoția”, „monarhia” și „republica”, ce are printre forme „democrația”. Azi, însă, democrația este trădată sau măcar erodată și compromisă de inși fără valoare și merite, care ajung să o conducă, încât mai este nevoie de o distincție: cea după criteriul valorii profesionale, civice, morale a decidenților. Astfel, distincția „meritocrație”, „mediocrație”, „stupidocrație (prostocrație)” (A.Marga, Statul actual, 2021) se justifică, dacă vrem să facem față noilor realități. O democrație fără meritocrație se și anulează singură.
Distincția lui Karl Popper dintre „autoritarism”, înțeles ca organizare în care liderii manipulează poporul în favoarea propriilor interese, și „democrație”, înțeleasă ca organizare în care poporul își alege liderii, este luată azi, prin intermediul lui George Soros, ca bază de decizie. Aș spune, însă, răspicat că ea nu este deloc ultimul cuvânt. Pe de o parte, „lideri care își manipulează electoratul“ există, evident, și în democrații, iar faptul nu se explică doar prin aceea că aceia „nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor“. În joc sunt de fapt mecanisme și distorsiuni instituționale. De aceea, este nevoie de o străpungere a orizontului spre a explica autoritarismele de azi și, desigur, a relansa democrația.
Nu pledez pentru orizonturi deschise doar în privința alternativelor amintite, care par mai filosofice. Catalogul nevoilor concrete de deschidere de orizonturi este imens. Ar trebui, însă, deschise înainte de orice orizonturile astfel încât fiecare om să înțeleagă că teoria, filosofia, cultura nu se ocupă de ceva distant și străin, ci de ceea ce se petrece cu viața fiecăruia. Conceptualizările, metaforele și simbolurile veritabile sunt una cu viața. La drept vorbind, disprețul față de ele denotă ce preț se pune pe propria viață. Cum spunea William James,după ideile pe care le cultivă se vede omul!
Un alt exemplu de deschidere a orizontului, mai concret, a fost în educație, când s-a depășit alternativa sau educație într-un sistem planificat și dirijat sau educație într-un sistem doar deschis oamenilor și inovațiilor. Niciuna dintre alternative nu face față vieții. Prima restricționează accesul la educație și duce la o societate aidoma unei carcase, a doua nu mai realizează educație propriu-zisă, ci pregătirea pentru luptă într-un darwinism social (A.Marga, Educația responsabilă, 2019). Ambelor le este preferabil orizontul unei educații accesibile cetățenilor, sincronizată și performantă, în perspectiva unei ierarhii nefalsificate a valorilor în societate.
În sfârșit, ca să nu lungesc lista exemplelor, iau în discuție starea reflecției de azi asupra democrației, plecând de la recenta și provocatoarea carte Democracy Rules (Allen Lane, Dublin, 2021), a lui Jan-Werner Müller. Autorul apără, inspirat, ideea democrației ca dinamică continuă, izvorâtă din căutările cetățenilor de a-și vedea împlinite năzuințele în comunitate. El are dreptate să scrie că și cei care pierd pentru moment în competiția politică a democrației au drepturi inalienabile: „dacă libertatea egală este reală, atunci trebuie să se permită celor care pierd să disrupă statu-quo-ul și să declanșeze un conflict asupra a ceea ce este cel mai mult materie de conflicte. Dacă libertatea egală este reală sau nu, va depinde nu doar de angajamente abstracte dintr-un document constituțional, ci și de starea infrastructurii critice a democrației: partide, mișcări, media – toate fiind indispensabile muncii de reprezentare și gestionării conflictelor în așa fel încât democrația ca întreg să nu piară” (p.89). Altfel spus, și cei care au pierdut la un moment dat în competiție au dreptul de a salva ceea ce este în spatele constituțiilor democratice: un sens, care este participarea cu tot ce poate, a fiecărui cetățean, ce alimentează de fapt democrația. Simplu spus, nu este de blamat cel care valorifică drepturi democratice!
Cunoscutul profesor de la Princeton vrea să lămurească de unde vine criza actuală a democrației. El propune ceea ce Machiavelli numea „riduzione verso il principio”, dar, cum recunoaște, „întoarce spatele la viitor” spre a lămuri democrația la origine și a privi plecând de aici actualitatea (p.VIII-IX). Numai că suntem legați de viitor și nu cred că se mai poate proceda așa, oricât de util pare procedeul. Destul să luăm în seamă macroprocesele ce afectează acum democrațiile: digitalizarea, globalizarea economiei și comunicațiilor, amenințarea armată, pandemiile și declinul formării. Nu mai poți gândi efectiv democrația fără să vezi până la capăt ce o „provoacă”, o limitează și o amenință, în zilele noastre și în cele ce vin, chiar dacă accepțiunea originară este importantă.
Deși incotestabil doct, Jan-Werner Müller se închide singur într-o optică vetustă. La opusul democrației el vede doar „autoritarismul populist”, în care îi amestecă pe Trump, Orban, Kaczynski, Modi, Bolsonaro și alții. Firește, se poate discuta un regim sau altul, considerând însă întregul situațiilor. Altfel, de dragul simplității logice, se ajunge la a emite evaluări pe ceva ce nici nu este analizat până la capăt. „Paradigma” autorului este că „regimurile autoritare…nu se pot adapta la mediul înconjurător și să inoveze; toate sunt destinate să sfârșească precum Uniunea Sovietică în 1991” (p.4). Evident, mai devreme sau mai târziu, orice regim sfârșește. Dar „paradigma” aceasta nu este suficientă.
Termenul „autoritarismul populist” este luat din jargonul propagandei și are toate impreciziile acesteia. În definitiv, nu orice susținere masivă la alegeri repetate a unui lider presupune „populism”. Sunt lideri care câștigă autoritate prin iscusință și reprezentarea intereselor celor mai mulți cetățeni. Pe de altă parte, nu orice lider apărut în democrații este imunizat față de autoritarism, pe care uneori îl chiar creează sau măcar moștenește.
Deranjează longevitatea în funcții politice? Se vrea limitarea de mandate ale liderilor? Și eu cred că limitarea ar fi în favoarea democrației. În definitiv, al doilea mandat în funcțiile publice de azi, într-o epocă de inovații, dinamică, este o irosire de timp. Atunci, de ce nu s-ar limita mandatele la unu, cum se propune, rezonabil, în Franța de azi?
Contraargumentul meu la optica lui Jan-Werner Müller este acela că s-a creat un autoritarism nou în democrațiile de azi. Un autoritarism nu prin „populism”, cum se acuză cam mecanic, ci ca braț al altor forțe: clici care vor să se perpetueze, servicii secrete, forțe din exteriorul țării respective. În definitiv, destui lideri din democrații actuale, mai ales în țări cu slabe tradiții civice, s-au dovedit incapabili de realizări care să convingă cetățenii și apelează nu la aceștia, ci la forțe oculte și sprijin extern pentru a sta în funcții. Cazurile sunt deja numeroase, încât nu mai pot fi eludate într-o discuție onestă asupra democrației de azi.
Nu este vorba aici de „imperialism”. Este vorba de lideri incapabili, rezultați din alegeri cândva și tolerați de propriul popor, în pofida incapacității lor, care vând orice, cu semnături indigene. Există, altfel spus, și un alt autoritarism decât cel „populist” care se acuză uzual – un „autoritarism de clică”, care, avid fiind de sprijin, se și colorează „internaționalist”, desfigurând la nevoie și acest atribut.
Odată îngustat orizontul analizei, multe dintre argumente sunt eronate. De pildă, Jan-Werner Müller scrie: „Vorbind în general, arta guvernanței autoritarian-populistă este bazată pe naționalism (adesea cu accente rasiste), pe răpirea statului de către partizani loialiști și, mai puțin evident, pe folosirea economiei ca armă pentru a asigura puterea politică: o combinație de cultură a războiului, patronaj și clientelism de masă” (p.4). Se poate replica: autoritarismul este legat nu doar de „naționalism”. Azi sunt multe situații în care este legat chiar de un „internaționalism” rău înțeles.
Apoi, scrie Jan-Werner Müller, „populiștii pretind totdeauna să unifice poporul sau să dezvăluie pur și simplu unitatea existentă deja, dar modelul businessului lor de facto este să divizeze cetățenii pe cât este posibil” (p.7). Nu este adevărat: „populiștii” nu divizează neapărat națiunile, iar „autoritarismul internaționalist” le divizează mai mult.
Mai departe, după Jan-Werner Müller, „autoritarismul populist” ar manifesta propensitate spre „capitalism strâmb (crony capitalism)”, fiind de fapt cleptocrație (p.9-10). Or, cum au arătat documentate analize americane, cleptocrația nu este legată doar de „autoritarism” și „naționalism”, ci s-a produs și la conjuncția dintre „reprezentanți” indigeni favorizați și patroni externi. Indiferent însă ce au analizat autorii care au lansat diagnozele – „cleptocrație” (Stanislas Andreski), „stat mafiot” (Balint Magyar), „stat paralel” (Ernst Fraenkel), „justițiocrația”, cum spune alt polonez, „procurorocrația”, cum sugera cineva la noi – acestea nu sunt rezervate astăzi cuiva, dintr-o listă întocmită birocratic.
Așa cum nu este separabilă de meritocrație, democrația nu este separabilă nici de orizonturi deschise. Ea va avea zile grele dacă nu-și deschide orizonturile. Probabil că de aceea autorul cărții Democracy Rules este nevoit să încheie cu mărturisirea că are speranțe, dar nu este optimist. Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)
Andrei Marga
Orizonturile tuturor zonelor … sunt întotdeauna roșii … la rasarit si la apus de Soare !
Pentru a ajunge intr-un post al statului roman, si in ziua de azi, ai nevoie de un aviz. Chiar daca avizul este consultativ, cel care il citeste are nevoie si el de un aviz tot de acolo ! Deci, cum sa scrie NU pe aviz serviciul care mai avea nevoie de el ? Evident ca, 45 de ani l-a acoperit, pana n-au mai fost acolo cei care aveau nevoie de el. Uite asa se impart functiile unui stat, la fel si medaliile, la fel si indulgentele de la papa. Nu veti vedea un articol de profesor pe tema asta cata vreme a fost in invatament si inainte de 1990.
Orizonturile multora au ramas…ROSII!!!Planeta a fost incendiata de BOLSEVICI din 1914, in 1917 fiind instituita prin crime contra umanitatii cel mai marsav, criminal, monstruos regim, sovietic, regim care A INSCENAT RAZBOIUL CIVIL pt a
supune popoarele Rusiei Sovietice la un GENOCID de patru ani, fara egal in istoria cunoscuta de pana azi, falsificata de „marii istorici” si unii ne vorbesc despre anii 1930 ai „viziunilor alternativ-imperioase”!? Societatii umane i s-a dat foc din 1914 pentru a se fortza DISTRUGEREA A 4(PATRU) IMPERII, german, austro-ungar, rus si otoman, al cincelea imperiu, chinez, fiind anterior distrus de ideologul marxitoid/bolsevicoid Sun Yat Sen pe care aceiasi „istorici mari”
legendati sau recrutati in Occident il declara…”filosof”!? „Odraslele” sale, Mao si Cian Khai Shi, absolventi de merit ai Universitatii Orientului DIN CADRUL COMINTERN au asigurat conditiile unui Razboi Civil DE ZECE ORI MAI LUNG,
intrucat „conditiile specifice”, miliardul de chinezi, cerea un proces de decimare mai indelungat decat in Rusia…
Nu mai e nevoie sa repet CINE AU FOST Hitler, Musolini, De Gaulle si Antonescu, ca sa-i numesc pe cei mai cunoscuti, primii doi fiind legendati ca „socialisti”, iar Hitler si-a facut instructia de front in cadrul „revolutiei proletare de la München” in 1918 cand s-a creat „prima republica a sfaturilor/sovietelor”, inaintea camaradului sau Bela Kun, produsi ai IDEOLOGIEI GENOCIDULUI!!!
@Ferenc: esti vreun „doctor in Vechi”din cei descrisi in articolul „Industria româno-israeliană a doctoratelor” de care scria Haaretz, acum cativa ani !Nu te contrazic, fabrica de prosti de la UBB duduie, banul sa iasa
populiștii” nu divizează neapărat națiunile, iar „autoritarismul internaționalist” le divizează mai mult..Autorul greseste fundamental…populistii divizeaza societatea intre cei care inghit aberatiile lor si ceilalti care judeca lucid..
Meritocrația mai mult strică. Omul deștept, ce știe multe și e bun niciodată nu se bate cu pumnul în piept, nu disprețuiește pe nimeni, ajută.
Mai sînt și alții de aceiași părere.
„We show that meritocracy, in the sense of accuracy of performance ranking, can be too much of a good thing: in contests with sufficiently homogeneous agents, it reduces output and is Pareto inefficient. In contests with sufficiently heterogeneous agents, discouragement and complacency effects further reduce the benefits of meritocracy. Perfect meritocracy may be optimal only for intermediate levels of heterogeneity.” (The Limits of Meritocracy)
Texte fluviu , specifice celor care vorbesc mult si nu spun nimic , gen fanegheorghiu-snspa , uascr , filosfie marxista , socialism stiintific etc .
Notele informative olografe sunt mult mai vii, arata decaderea umana in dorinta de-a parveni. Restul e pistol cu apa. Continuati !
Dupa 1989, in Rromanistanul Epocii de Aur Capitaliste s-a deschis larg orizontul minciunii, diletantismului si mafiei la nivel de stat. Numai nulitati si mediocritati peste tot, la toate nivelurile de conducere.
Daca nu esti prost, mincinos, escroc si nu esti acoperit cu relatii politice, nu ai nici cea mai mica sansa sa reusesti in politica sau afaceri.
Noile orizonturi mioritice post-decembriste vizeaza distrugerea si vanzarea completa a intregii tari, nu doar a celor 46% din terenul arabil si aproape intreaga industrie si finantele tarii. Orizontul urmarit este sa fim lasati fara nimic.
Fekete elftas, dacă nu cunoști și nu te pricepi, las-o baltă, bacsi. Pierdem vreme și timpul este prețios. Trebe ca orice articol să aibă viza de la tine? Sunt convins că nu. Așa că vezi dacă la ziarele pentru copii nu este mai bine de tine.
N-am priceput nimic!
Dupa ce ii freaca ridichea acestui neica -nimeni de la Princeton:”optica vetusta”, „multe dintre argumente sunt eronate”,”nu este adevărat”,contra argumentul meu”etc,etc sa se invete minte sa mai fie partizan Biden,domnul profesor romanesc revine la „castravete”,plasat undeva ,pe la mijloc: „Este vorba de lideri incapabili, rezultați din alegeri cândva și tolerați de propriul popor, în pofida incapacității lor, care vând orice, cu semnături indigene”:))
Articol in coada de peste,la stilul „aruncat”! Sa mai zica cineva ca e cenzura in Romania:))
O învățătură de la Socrate, în discuțiie sale cu sofiștii, este că ce spune cineva se cercetează după ce spune, nu după ce nu spune.Fiecare spunem ceva, un ocean de altceva nu ai cum să-l spui în același timp. Articolul Nevoia de orizpnturi deschise nu este de istorie, ci de reflecție asupra a ceea ce se numește minte îngustă sau dogmatism. Cum să se iasă din îngustime cînd e vorba de chestiunile cele mai cuprinzătoare? Fiindcă interesează ce a scris domnul Marga în chestiunea furtului cel mai rafinat, care este astăzi cleptocrația – ca unul care am lucrat cu dînsul – pot spune că această chestiune a tratat-o mai recent în volumul Societatea nesigură(2016). Ceea ce scrie Nicu Olahus este acoperit demult. Evident, economiștii și sociologii pot oferit datele statistice. Este adevărat că Open Society s-a asociat în România actuală cu o degradare (hoție, imposturi etc.). Se poate citi volumul dînsului din 2005, Cotitura culturală, în care a prevenit asupra pericolului degradării și a criticat înțelegerea neoliberală a Open Society. Astea ca să fim corecți!
Dl Marga sa studieze de ce unele popoare ajung sa paraziteze alte popoare. Una din cauze ar fi ca li se permite. Iar cei capusati ca nu lupta pentru tara lor si libertate . Getii au luptat in primul razboi cu Celtii in al doilea cu Latinii. Apoi s-au aliat cu Gotii, Sarmatii…etc. Apoi au stat prin paduri.
Nevoia DESCHIDERII o au mereu HOTZII.
Sa gasesca mereu usile altora deschise, magazia cu bucate, usile pe pivnitza unde este vinul. Hotzii au nevoie de o societate deschisa. OPEN SOCIETY. Toti hotzi astia sunt popoare parazite, gandaci de bucatarie, sobolani, …care # rezista la insecticid si deparatzitare.
Simbioza dintre popoare si parazitii lor…Dl Marga a si scris o carte cu numele asta
Nevoia deschiderii de orizonturi … CE POATE fi mai INALTATOR pentru UMANITATE … decat sa fi VAZUT … „RASARIT de PAMANT” de pe Luna !!!
CE POATE fi mai INALTATOR pentru UMANITATE … decat sa ne VEDEM planeta noastra PAMANT … de pe alte corpuri ceresti din Sistemul Solar … planete, sateliti, asteroizi, comete !!!
CE POATE fi mai INALTATOR pentru UMANITATE … decat sa ne AUZIM planeta noastra PAMANT … din AFARA Sistemului Solar (din mediul interstelar) !!!
Apropos … CONFORM nevoii PERMANENTE a OMENIRII de DESCHIDERI de noi ORIZONTURI in lume (Sistemul Solar), si in LUME (in Galaxie si in Universul extragalactic) … TOTAL in DEZACORD fata de lumea „unica” a lui Aristotel (greseala sa capitala FILOZOFICA) !!!
Inchei … chiar intarind concluzia articolului … DEMOCRATIA nu este separabilă (nici_ de orizonturi(le) deschise … DEMOCRATIA cea din STIINTA despre lume si LUME … cea reDESCOPERITA si RELEVATA de PAMANTENI pentru toti PAMANTENII !!!
Da viata mea este muzicala pentru asta aleg! Da, viata mea este muzica stelelor si a Universului, a Mamei Pamant! Este armonie si frumusete.
A ta cum e?
Punem semnul egal intre concepte si intelepciune? Conceptele pronesc dintr-o realitate disecata de mintea care minte. Si apoi cind se doreste a recompune lumea dupa concepte, nimic nu se asambleaza cum trebuie. Asta inseamna sa lupti impotriva propriei inteligente prin negarea ei.
Filozofeala stearpa ! Nu abordeaza tema centrala : Saracia ! Saracia este ea insasi un mod de guvernare. Saraciocratia, Pauperocratia ! Cat timp o societate se scalda-n saracie democratia nu exista. Doar incearca sa vietuiasca dar cu handicap, diformitati, monstruozitati. Sigur ca saracia inseamna educatie/invatamant rudimentar si lipsa raspandirii culturii .
Concluzia intregii diserati despre orizont: CAPITALISMUL ESTE SOCIETATEA IN CARE MAFIOTII, HOTII, ESCROCII SI SPECULANTII IL FURA PE OMUL DE RAND CU LEGEA IN MANA. Romania actuala este exemplul clasic de stat mafiot, cu lepre imbogatite prin furt. Si salariile/pensiile nesimtite sunt tot furt.
In ciuda parerilor contrarii, socialismul (,,Comunismul”!!!) instaurat dupa 1947 a avut o larga sustinere populara ptr ca noul partid muncitoresc venit la putere terminase cu inflatia, speculantii, hotii, criminalii, prostitutia si bogatasii nesimtiti. Nu jelea nici draku dupa fostele guvernari liberale, taraniste sau legionare, care nu s-au sfiit sa traga in rasculatii de la 1907, grevisti anilor ’30, sau opozantii politici.
Acuma, daca ati vrut capitalism, aveti hoti, specula, criminalitate, droguri si toate ,,binefacerile” capitaliste.
Avem o tara ca afara. Sa traiti bineeeeeeeee!
@ cata
in acest articol profesorul si filosoful Andrei MARGA incearca fara a reusi sa explice cum de a ajuns Omenirea in aceasta s t a r e ….
Raspunsul are 2 variante :
– Nu se poate explica inexplicabilul folosind doar sabloane , cit ar fi de-al dreaqului dialectica , doar folosindu-te de teoriile si sofismele debitate de intelectualii ultimilor 3 000 ani nu poti sa gasesti cauzele naturale ale esecului Omenirii .Nu se poate construi o imagine corecta cu pixeli putini .
– Omenirea se duce in ripa datorita mentalitatii complet eronate conform careia Lumea ar trebui condusa de Elite .
cele ( sa zicem ) 1 000 000 de capete iluminate dotate cu creiere performante aflate la conducerea Lumii nu produc binele Omenirii ci celor 4 % = Bogatii lumii .
Cel mai valoros Produs al Terrei este neglijat = Intelepciunea Populara .
Exact Cata, problema este la tine, la mine, la oricine. Conceptele sunt totdeauna mai tari decât metaforele, figurile de stil etc. Important este să fie concepte. Aici, în articol, sunt. Poate multe pentru un articol. Ce se pune în joc are gravitate. De aceea, nu poate fi muzică decît puțin. Este viața ta, a mea, a altora muzicală? Mă tem că nu. Cei care fac teorie la propriu au datoria să ne spună de ce. Adevărurile nu stîrnesc neapărat aplauze. Uneori, dimpotrivă.
wow! incerc sa patrund intelepciunea rindurilor de mai sus… oare voi reusi? sigur, problema e la mine. imi pare rau sa spun insa frecventa acestui articol este atit de joasa, ca un fel de toba care iti bubuie in urechi. nu este muzica stelelor ci mai degraba a tenebrelor. imi pare rau, asa simt.
Articol plin de sugestii și propuneri de schimbare de orizont. Vezi distincția autoritarism-democrație, relația științe -umanism, religie – științe, vezi educația, cultura și viața, configurarea statului. Excelentă ideea acțiunii ca esență.Noi vrem ca un articol să răspundă la ceea ce poate spune doar un tratat. Pe de altă parte, totdeauna depinde și de cine citește. Articol scris evident de un contemporanist informat și clarvăzător, care observă mișcarea la vîrful temelor. Extrem de binevenit, căci la noi se simte acut nevoia unei împrospătări. Se bate pasul pe teren bătătorit și nu este grozav.
in Serbia – toata populatia este in strada , sa-l sustina pe tenismenul lor care ii este interzisa participarea la Mastersul de la Melbourne 2022 .
in Romania – desi SIMONA HALEP si-a castigat dreptul de a juca FINALA – nimic … dar nimic …. tacere absoluta ….
dezolant…
Teoria dvs. este corectă. Dar, …. atâta timp cât analfabetismul funcțional la nivel mondial este în creștere, cât oamenii preferă minciuna în locul adevărului, atâta timp cât marea lor majoritate aleg ”calea minimei rezistențe”, tot ce spuneți dvs., rămâne teorie. Există soluții pentru ieșirea din această letargie? Poate, nu știu.
Inflația de idei și teorii nu are întotdeauna ca principal rezultat sau efect și creșterea valorii lor calitative, eventual cantitative în detrimentul celei dintâi și a cunoașterii în general. „Producție pe stoc,” urmată de distrugerea stocului pe cheltuiala tuturor. Când stai cu spatele spre trecut și aștepți să vină din neant un viitor mai bun, la un moment dat ar cam trebui să înțelegi că nu vine. Nu are cum să vină așa că te întorci cu fața spre trecut, faci din el un prezent cât mai bun posibil, cel mai bun posibil și lași timpul să ducă lucrarea mai departe fără să-ți arogi vreun merit din asta. Întregul orizont pe care îl vedem în totalitare este cel din prezent și un fragment mai mare sau mai mic, după puterile fiecăruia, din trecut. Viitorul e o proiecție, o perspectivă dar de câte ori nu ne schimbăm proiecția unei singure zile după cele trăite în planul ei concret!? Schimbând optica, se schimbă perspectiva. Păstrând optica, păstrăm perspectiva. Am cautat un nou orizont în articol și nu l-am găsit. Poate într-un articol viitor. Poate.