Cunoașterea lumii presupune orizonturi deschise sau, măcar, deschiderea lor. Este, de altfel, veche constatarea că altfel se favorizează erori. Să ne amintim, de pildă, că dezastrul anilor treizeci a început, între altele, cu conflictul viziunilor eronate. Una era aceea că, în esență, lucrurile în societăți pot continua așa cum sunt. Alta, că totul ar fi demn să i se dea foc. Nu insist asupra radicalismului distrugerii, din Mein Kampful lui Hitler, care a fost culminația.
Din asemenea confruntare – între apărători fără scrupule ai situațiilor și atacatori lipsiți de răspundere – s-a ivit atunci vâlvătaia și, până la urmă, tragedia. Oricum, din asemenea confruntări ies pierderi.
Azi, în condiții de criză, se repetă, cu alte date, desigur, opoziția dintre conformiști rigizi și aventurieri care cred că lumea începe cu ei. Nu este de mirare. Schimbările din lume, cea din 1990 și apoi cea din 2010, sunt percepute adesea prin ochelari ce simplifică datele. Unii mai cred că odată cu cotitura anilor nouăzeci s-a petrecut „sfârșitul istoriei”. Alții nu înțeleg noua schimbare a lumii, pe care pandemia din 2020 o și amplifică. Pare că înțelegerea istoriei nu s-a dezvoltat destul. Dimpotrivă, s-a redus până și răbdarea de a stabili cu acuratețe faptele.
Sunt motive de nemulțumire față de societățile în care trăim. În definitiv, este egoism excesiv, iar generozitatea este rară, multă lăcomie și puține idealuri, profesionalismul a intrat în criză, consecințele deciziilor nu interesează. Se lățesc delațiunea, fraudele, nedreptățile. Se pune infim întrebarea: sunt oare peste nivelul pe care îl acuz? Am făcut ceva în plus, căci mersul istoriei nu anulează răspunderea personală?
Nemulțumirea nu dispensează, însă, de analiză. Pe de o parte, după ce dictaturile i-au oripilat pe oameni, astăzi democrația îi decepționează, după salutara ei victorie. Prea multe decizii sunt eronate, se rezolvă anevoie probleme de viață și apar noi „conducători”, inculți și cu prestații ridicole. Pe de altă parte, democrația este oricând superioară alternativelor, cel puțin pentru că permite restabilirea autorității agreate de cetățeni și de către ei. În democrație îți poți, cel puțin, spune opinia. Te poți trezi, desigur, cu neînțelegeri, cu măsluiri, cu falsificări, cu orice. Dar nu ai de unde începe conturarea viitorului decât de la ceea ce este.
Dacă rămânem în strictă actualitate, atunci alternativa nu este să iei partea apărătorilor necondiționați ai stării de lucruri date sau pe cea a criticilor ei cabotini. Mulțumirea plină de conformism cu situația sau respingerea ei sofistică nu formează o disjuncție exclusivă. La ora aceasta, imperativul, după părerea mea, este, în societățile democratice, deschiderea de orizonturi și decizii în consecință. În fapt, abia cu orizonturile deschise valorile ce conduc cultura lor – adevărul, libertatea, dreptatea, frumusețea – devin accesibile. Abia astfel s-au găsit și rezolvări.
Exemple sunt numeroase. Iată câteva dintre ele.
Ne amintim, chiar din viața generațiilor actuale, că la un moment dat nu s-a mai pus chestiunea alegerii între „capitalismul clasic” și „socialismul răsăritean”. Primul nu mai exista de fapt de la New Deal-ul american al anilor treizeci și de la „economia socială de piață” a Germaniei de după război. Al doilea era condamnat să dispară datorită ineficienței economice și dictaturii și nu mai exista, de fapt, de la trecerea Chinei la economia de piață în anii șaptezeci și de la cotitura din Europa Răsăriteană din jurul anilor nouăzeci. S-a îmbrățișat formula „societății drepturilor și libertăților fundamentale” – nu discutăm cât de realizată este aceasta.
Corelat, nici „statul invadant”, nici „statul debil” nu puteau fi soluții. A trebuit deschis noul orizont al statului de drept democratic și al națiunii civice ce se asumă pe sine.
Ca alt exemplu, în jurul anilor optzeci devenise clar ca lumina zilei că nici doar economia și nici doar politica nu asigură, singure luate, dezvoltarea unei țări. Era limpede că trebuie ieșit spre un nou orizont, prin recunoașterea „cotiturii culturale” a societății moderne (detaliat în A. Marga, Die kulturelle Wende, 2005) și înțelegând că dezvoltarea o hotărăște, peste orice, cultura înțeleasă cuprinzător a cetățenilor.
S-au deschis orizonturi în multe alte direcții. Bunăoară, de la iluminism încoace s-au cheltuit mari energii să se acrediteze ideea că interpretările lumii se împart în „idealism” și „materialism”. Fapt este că niciuna nu a rezistat timpului. A devenit clar că mai adânci decât „ideea” și „materia” sunt, foarte probabil, „energia”, poate „informația”, și, încă mai profund, „acțiunile” care duc la chestionarea fiecăreia (A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017). Acțiunile necesare și suficiente pentru o reproducere a vieții oamenilor care să fie culturală și umană au devenit în fapt noua cheie a interpretării.
S-a perimat și alternativa „determinism sau liber arbitru”. Astăzi este evident că individul nu poate să nu fie luat ca punct de plecare al reflecției. De fapt, odată cu individul conștient, începe construcția în societate (A.Marga, Reclădirea eticii, în curs de apariție). Istoria atestă condiționări, unele genetice, dar individul, prin pregătirea, cultura și inițiativele sale, civismul său și gesturile sale morale, poate schimba ceea ce este. Nu poate schimba orice situație, dar nici situațiile de viață nu mai sunt variabile independente. Nu este vorba de a ceda astfel unui idealism prăfuit, ci de a ieși din pozitivismul și funcționalismul zilelor noastre spre a recunoaște construcția lumii din interiorul persoanelor.
Se mai perorează pe tema conflictului dintre „scientism”, înțeles ca exaltare a științei fără a-i lua în seamă contextele de geneză și de aplicare, și „umanism”, înțeles ca promovare de valori etice, estetice, civice. Or, orizontul este deja altul. Chiar oamenii de știință aduc în discuție emergența cunoașterii științifice din situații istorice și dependența ei de capacități umane, cu toate implicațiile. Iar exponenții umanismului își asumă că științele sunt indispensabile unei vieți demne de om. Mai ales că, între timp, tabloul științelor a înregistrat o diversificare ce repune în discuție ceea ce se știa despre cunoaștere și valori. Și știința și umanismul sunt, de fapt, în reconstrucție, iar orizontul fecund este cooperarea lor.
Nu mai este actual nici conflictul dintre „religie” – înțeleasă, la propriu, ca revelație, legământ între Dumnezeu și oameni, mântuire și liturghie, luate împreună – și „știință”, înțeleasă adecvat ca investigație factuală și explicare a fenomenelor prin ele însele, recurgând la ipoteze, experimente, abordare matematică. Exponenții calificați ai religiei nu se opun științelor, iar oamenii de știință veritabili nu se opun religiei. Orizontul care s-a deschis, pe fondul recunoașterii specificului ireductibil al științelor și al religiei și al opririi tendințelor de a o cotropi una pe cealaltă, este cel al interacțiunii lor. Suntem și aici în epoca conlucrării (J.Habermas, J.Ratzinger, Dialectica secularizării, 2005), pe care o reclamă înseși crizele zilelor noastre.
Moștenim distincția lui Aristotel a formelor de guvernare după criteriul efectivului celor care decid: „monarhia”(„tirania”), „aristocrația”(„oligarhia”), „timocrația”, la care Polybius a adăugat „ochlocrația”. Montesquieu i-a adăugat criteriul felului de a decide și a consemnat „despoția”, „monarhia” și „republica”, ce are printre forme „democrația”. Azi, însă, democrația este trădată sau măcar erodată și compromisă de inși fără valoare și merite, care ajung să o conducă, încât mai este nevoie de o distincție: cea după criteriul valorii profesionale, civice, morale a decidenților. Astfel, distincția „meritocrație”, „mediocrație”, „stupidocrație (prostocrație)” (A.Marga, Statul actual, 2021) se justifică, dacă vrem să facem față noilor realități. O democrație fără meritocrație se și anulează singură.
Distincția lui Karl Popper dintre „autoritarism”, înțeles ca organizare în care liderii manipulează poporul în favoarea propriilor interese, și „democrație”, înțeleasă ca organizare în care poporul își alege liderii, este luată azi, prin intermediul lui George Soros, ca bază de decizie. Aș spune, însă, răspicat că ea nu este deloc ultimul cuvânt. Pe de o parte, „lideri care își manipulează electoratul“ există, evident, și în democrații, iar faptul nu se explică doar prin aceea că aceia „nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor“. În joc sunt de fapt mecanisme și distorsiuni instituționale. De aceea, este nevoie de o străpungere a orizontului spre a explica autoritarismele de azi și, desigur, a relansa democrația.
Nu pledez pentru orizonturi deschise doar în privința alternativelor amintite, care par mai filosofice. Catalogul nevoilor concrete de deschidere de orizonturi este imens. Ar trebui, însă, deschise înainte de orice orizonturile astfel încât fiecare om să înțeleagă că teoria, filosofia, cultura nu se ocupă de ceva distant și străin, ci de ceea ce se petrece cu viața fiecăruia. Conceptualizările, metaforele și simbolurile veritabile sunt una cu viața. La drept vorbind, disprețul față de ele denotă ce preț se pune pe propria viață. Cum spunea William James,după ideile pe care le cultivă se vede omul!
Un alt exemplu de deschidere a orizontului, mai concret, a fost în educație, când s-a depășit alternativa sau educație într-un sistem planificat și dirijat sau educație într-un sistem doar deschis oamenilor și inovațiilor. Niciuna dintre alternative nu face față vieții. Prima restricționează accesul la educație și duce la o societate aidoma unei carcase, a doua nu mai realizează educație propriu-zisă, ci pregătirea pentru luptă într-un darwinism social (A.Marga, Educația responsabilă, 2019). Ambelor le este preferabil orizontul unei educații accesibile cetățenilor, sincronizată și performantă, în perspectiva unei ierarhii nefalsificate a valorilor în societate.
În sfârșit, ca să nu lungesc lista exemplelor, iau în discuție starea reflecției de azi asupra democrației, plecând de la recenta și provocatoarea carte Democracy Rules (Allen Lane, Dublin, 2021), a lui Jan-Werner Müller. Autorul apără, inspirat, ideea democrației ca dinamică continuă, izvorâtă din căutările cetățenilor de a-și vedea împlinite năzuințele în comunitate. El are dreptate să scrie că și cei care pierd pentru moment în competiția politică a democrației au drepturi inalienabile: „dacă libertatea egală este reală, atunci trebuie să se permită celor care pierd să disrupă statu-quo-ul și să declanșeze un conflict asupra a ceea ce este cel mai mult materie de conflicte. Dacă libertatea egală este reală sau nu, va depinde nu doar de angajamente abstracte dintr-un document constituțional, ci și de starea infrastructurii critice a democrației: partide, mișcări, media – toate fiind indispensabile muncii de reprezentare și gestionării conflictelor în așa fel încât democrația ca întreg să nu piară” (p.89). Altfel spus, și cei care au pierdut la un moment dat în competiție au dreptul de a salva ceea ce este în spatele constituțiilor democratice: un sens, care este participarea cu tot ce poate, a fiecărui cetățean, ce alimentează de fapt democrația. Simplu spus, nu este de blamat cel care valorifică drepturi democratice!
Cunoscutul profesor de la Princeton vrea să lămurească de unde vine criza actuală a democrației. El propune ceea ce Machiavelli numea „riduzione verso il principio”, dar, cum recunoaște, „întoarce spatele la viitor” spre a lămuri democrația la origine și a privi plecând de aici actualitatea (p.VIII-IX). Numai că suntem legați de viitor și nu cred că se mai poate proceda așa, oricât de util pare procedeul. Destul să luăm în seamă macroprocesele ce afectează acum democrațiile: digitalizarea, globalizarea economiei și comunicațiilor, amenințarea armată, pandemiile și declinul formării. Nu mai poți gândi efectiv democrația fără să vezi până la capăt ce o „provoacă”, o limitează și o amenință, în zilele noastre și în cele ce vin, chiar dacă accepțiunea originară este importantă.
Deși incotestabil doct, Jan-Werner Müller se închide singur într-o optică vetustă. La opusul democrației el vede doar „autoritarismul populist”, în care îi amestecă pe Trump, Orban, Kaczynski, Modi, Bolsonaro și alții. Firește, se poate discuta un regim sau altul, considerând însă întregul situațiilor. Altfel, de dragul simplității logice, se ajunge la a emite evaluări pe ceva ce nici nu este analizat până la capăt. „Paradigma” autorului este că „regimurile autoritare…nu se pot adapta la mediul înconjurător și să inoveze; toate sunt destinate să sfârșească precum Uniunea Sovietică în 1991” (p.4). Evident, mai devreme sau mai târziu, orice regim sfârșește. Dar „paradigma” aceasta nu este suficientă.
Termenul „autoritarismul populist” este luat din jargonul propagandei și are toate impreciziile acesteia. În definitiv, nu orice susținere masivă la alegeri repetate a unui lider presupune „populism”. Sunt lideri care câștigă autoritate prin iscusință și reprezentarea intereselor celor mai mulți cetățeni. Pe de altă parte, nu orice lider apărut în democrații este imunizat față de autoritarism, pe care uneori îl chiar creează sau măcar moștenește.
Deranjează longevitatea în funcții politice? Se vrea limitarea de mandate ale liderilor? Și eu cred că limitarea ar fi în favoarea democrației. În definitiv, al doilea mandat în funcțiile publice de azi, într-o epocă de inovații, dinamică, este o irosire de timp. Atunci, de ce nu s-ar limita mandatele la unu, cum se propune, rezonabil, în Franța de azi?
Contraargumentul meu la optica lui Jan-Werner Müller este acela că s-a creat un autoritarism nou în democrațiile de azi. Un autoritarism nu prin „populism”, cum se acuză cam mecanic, ci ca braț al altor forțe: clici care vor să se perpetueze, servicii secrete, forțe din exteriorul țării respective. În definitiv, destui lideri din democrații actuale, mai ales în țări cu slabe tradiții civice, s-au dovedit incapabili de realizări care să convingă cetățenii și apelează nu la aceștia, ci la forțe oculte și sprijin extern pentru a sta în funcții. Cazurile sunt deja numeroase, încât nu mai pot fi eludate într-o discuție onestă asupra democrației de azi.
Nu este vorba aici de „imperialism”. Este vorba de lideri incapabili, rezultați din alegeri cândva și tolerați de propriul popor, în pofida incapacității lor, care vând orice, cu semnături indigene. Există, altfel spus, și un alt autoritarism decât cel „populist” care se acuză uzual – un „autoritarism de clică”, care, avid fiind de sprijin, se și colorează „internaționalist”, desfigurând la nevoie și acest atribut.
Odată îngustat orizontul analizei, multe dintre argumente sunt eronate. De pildă, Jan-Werner Müller scrie: „Vorbind în general, arta guvernanței autoritarian-populistă este bazată pe naționalism (adesea cu accente rasiste), pe răpirea statului de către partizani loialiști și, mai puțin evident, pe folosirea economiei ca armă pentru a asigura puterea politică: o combinație de cultură a războiului, patronaj și clientelism de masă” (p.4). Se poate replica: autoritarismul este legat nu doar de „naționalism”. Azi sunt multe situații în care este legat chiar de un „internaționalism” rău înțeles.
Apoi, scrie Jan-Werner Müller, „populiștii pretind totdeauna să unifice poporul sau să dezvăluie pur și simplu unitatea existentă deja, dar modelul businessului lor de facto este să divizeze cetățenii pe cât este posibil” (p.7). Nu este adevărat: „populiștii” nu divizează neapărat națiunile, iar „autoritarismul internaționalist” le divizează mai mult.
Mai departe, după Jan-Werner Müller, „autoritarismul populist” ar manifesta propensitate spre „capitalism strâmb (crony capitalism)”, fiind de fapt cleptocrație (p.9-10). Or, cum au arătat documentate analize americane, cleptocrația nu este legată doar de „autoritarism” și „naționalism”, ci s-a produs și la conjuncția dintre „reprezentanți” indigeni favorizați și patroni externi. Indiferent însă ce au analizat autorii care au lansat diagnozele – „cleptocrație” (Stanislas Andreski), „stat mafiot” (Balint Magyar), „stat paralel” (Ernst Fraenkel), „justițiocrația”, cum spune alt polonez, „procurorocrația”, cum sugera cineva la noi – acestea nu sunt rezervate astăzi cuiva, dintr-o listă întocmită birocratic.
Așa cum nu este separabilă de meritocrație, democrația nu este separabilă nici de orizonturi deschise. Ea va avea zile grele dacă nu-și deschide orizonturile. Probabil că de aceea autorul cărții Democracy Rules este nevoit să încheie cu mărturisirea că are speranțe, dar nu este optimist. Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)
Andrei Marga
Dacă tot scrutăm orizonturi, îmi permit să schițez unul, chiar dacă nu am IQ>145. Aș asemăna educația copiilor noștri cu trecerea unei ape și a unei păduri pline cu tot felul de jivine și pericole. Trecând peste cei 7 ani de acasă care nu sunt deloc puțini, îi așezăm frumos într-o barcă mare, le ocupăm mintea cu tot felul de jocuri și peisaje de vis iar după alți 7 îi debarcăm. Le distrugem jocurile îi lăsăm fără peisaje și îi indemnăm să caute singuri altele mai frumoase. Unii urcă înapoi în bărcile pline ochi în care mai găsesc locuri după puteri iar alții rămân pe loc să trăiască cu ce găsesc prin preajmă. Mai traversăm răul încă vreo 4 ani după care iarăși îi debarcăm și îi trimitem mai departe, să traverseaze pădurea plină de jivine. Cei care o trec ajung în țara făgăduinței din povești. Mai traversează singuri vreo 5 ani, numai ei știu cum. Ajunși la maturitate își amintesc de poveștile cu zâne și Feți-Frumoși.
Când educația copiilor nu este strâns legată de profesia pe care o pot avea în viitor și de un loc de muncă sigur, lupta pentru supraviețuire devine un coșmar pentru toți. O adevărată junglă. Mediu social, societate modernă? Nici vorbă! Unde este orizontul? Degeaba privim în zare, el se afla acolo, undeva, la început. Dar nu mai este.
Bîrfotecă? Adevărul simplu este că un cititor reține dintr-un articol în funcție de cultura lui. Unui ignorant, ce se scrie negru i se par doar o înșiruire de cuvinte. Acesta nu este în stare să priceapă noțiunile și să formuleze o opinie la subiect. Se observă și aici. Un articol excepțional care răspunde întrebării simple: nu cumva azi se operează cu orizonturi uzate? Exemplele numeroase pe care le discută sunt excelente.Multe postări dovedesc din plin asemenea orizonturi. Dar nu se disting între discutarea opiniei , de o parte, și discutarea înălțimii, vâstei, falsurilor create de diferiți alți ignoranți privind datele autorului etc.de alta. Se practică un sofism jenant. Nu se discută idei, ci persoana, ca nu cumva să capete influență. Nu se contraargumentează, cum ar fi civilizat, ci se bîrfește. La Comentarii sunt strecurați iarăși inși, de un primitivism evident, cu misiune să atace persoane, nu să discute adevăruri! Nu mai insist că toate clișeele curente le regăsești la Comentarii. Destui postaci nu cunosc altă opinie decît propria opinie depășită de mult, din propriul partid, județ și țară. Suficiența este în exces, orizontul cultural este la pămînt. Comentariile devin astfel, cu toate străduințele Redacției Cotidianului, o bîrfotecă! Pînă la urmă, societatea nu are cum să fie altfel decît opiniile.
Atunci când vorbim despre orizonturi, trebuie să observăm că de la caz la caz, acestea sunt foarte diferite. La nivel de discuții și teorii, pot părea infinite. Cele pragmatice sunt totuși dependente de foarte mulți factori precum : vârsta, pregătirea teoretică și practică, experienta, tipul și nivelul studiilor, dorințe, nevoi, idealuri, vise, planuri de viitor, sex, etc. Nu poți pretinde spre exemplu, unui tânăr abea ieșit de pe băncile scolii, să aibă orizonturi comune cu autorul acestui articol. Și nici mie sau altor comentatori.
Dacă starea lor concretă din trecut și prezent se menține într-o oarecare logică sau dinamică, evident că și viitorul se va menține cam în același trend. Unii cred că proiecțiile viitorului pot dobândi forme complet noi, perfecte și dintr-o gândire de tip talmeș-balmeș-tabularasa cum sunt unele de pe aici. Poate nu știm să gândim corect. Nu este suficient ca cineva să fie bine informat sau super-cultivat în câteva
domenii de top, mai trebuie să știe și cum să folosească acele informații astfel încât să poată proiecta și niște obiective realizabile. Mulți intelectuali vorbesc în gol de mult timp. Articole peste articole, eseuri peste eseuri, emisiuni TV, unele
reușite, multe controversate iar altele fără nici o legătură cu ideea de proiect, proiecție sau orizonturi.
O altfel de politică românească, strâmbă și încâlcită.
Articolul domnului Marga cere la un moment dat fiecăruia să se întrebe ce a făcut în plus față de cei pe care în viață nu-i agreează. Ar fi moral. Citind postările rămâi mereu șocat că cele mai multe sunt în afara subiectului. Hibă deloc oarecare, căci incapacitatea de a discuta subiectul în care te vîri, bătînd în schimb toaca aiurea, denotă cultură lamentabilă. Din păcate se vede la Comentarii asemenea nivel – cu excepțiile de rigoare. Ceea ce este și mai grav este că nu se citesc, dar se citează autori brambura, crezînd că oricum merge: și din închipuire, și din invenție, și din amintire lacunară. Nici într-o țară europeană nu este pălăvrăgeala pe chestiuni prost stăpînite precum la Comentarii.Regula simplă este să arăți de unde îl citezi pe un autor. Altfel și eu pot spune că postacul cutare mi-a spus ieri că Pământul este plat. Simplu, nu se citește, dar se citează aiurea.
– Democratia e …ceva care poate aduce la putere pur DEMOCRATIC … un HITLER et alia …
(cine-s „cainii de paza ai democratiei” si ce hram poarta pen’ca democratici nu-s, ‘s deasupra, altfel n-ar putea CRITICA democratia, ei insisi democratici fiind))
– Populismul e democratia absoluta a maselor … e ” a face ce vor sa auda si vada massele ”
(de ce guvernele actuale zic ca democratia trebuie controlata si ca nu tot ce vrea poporul e bun , pe ce cataloage morale ale ce-i bun si cei rau …maselor in iluzia ca se auto-conduc ?
D-le Marga … bateti apa-n piua si aveti dossarul ala comic la arhiva … sti matale !
Prea multe culori suprapuse , prost mazgalite-n pene nene !
HEHEHE … mishteaux chiar are IQ>145 … e greu inteles de ordinari !
INCODATA:
Care-i DIALECTIA cuplului POPULISM-DEMOCRATIE …si in ce-l va SINTETIZA viitorul societal !
Pentru ca … stim … nu mai putem carpii nicimacar TEMPORAR un sistem prin REGULI care evident l-au spart ! (6 ianuarie si balciul sub Trump american …votat dupa ce l-au cunoscut 4 aani de 75 milioane de alegatori …va spune ceva 😉 ? )
Cine limitez populismul ATAT de IUBIT de masse … la „cele suportabile” stiind ca
in adancime … POPULSIMUL e DEMOCRATIE ?
😀
(atentie la „24 martie” !)
Biată loază Tomlin și clonele, nu faceți față articolului Nevoia deschiderii de orizonturi, vă depășește. Și atunci vă întrebați ce aduce în istorie un autor care analizează, gândește și concepe. Se vede că nu citiți și credeți că ați descoperit ceva. Penibil! Citiți un pic din Eminescu, Pascal, Schrodinger, George Călinescu și aveți răspuns. Până una alta vă repet cîteva învățături utile (poate zadarnice!) pentru capetele voastre (oricum pline de aberații): 1. Nu ați putut mișca un cuvînt din articolele profesorului Marga; 2. analizele domniei sale din „Cotidianul” continuă să fie, în pofida minciunilor voastre, dintre cele mai axate pe actualitate în România. Cum scria cineva, domnia sa este unul acum dintre cei mai informați intelectuali din țară; 3. domnia sa a continuat să-și edifice opera. Doar în ultimii ani a publicat cărți din sistematica lui filosofică, de care habar nu aveți; 4. Dînsul a fost decorat internațional și în ultimii anii. Prostul de Tomlin scrie că „papa nazist” l-a decorat. Prostul ignoră că „papa nazist” a fost socotit Pius al XI-lea, care a pregătit concordatul Vatican-Hitler. Numai că domnul Marga nici nu era născut! Dumnealui a primit distincții de la Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea; 5. Vreți, biete loaze,să trăiți din nemuncă, din delațiune, în loc să munciți cinstit. Nu ține la infinit. Putreziciunea neosecuristă miroase.
„Baza e viata materiala, iar cultura si civilizatia sunt suprastructura care exista dar nu e necesara. Asa ne Invata Karl Marx, fiul lui Hirschel-ha-Levi, al carui tata era un rabin descendent dintr’o dinastie de Invatati talmudici. In 1817, un edict care-i interzicea lui Hirschel-ha-Levi, avocat prosper, sa practice avocatura l-a determinat sa se converteasca la protestantism. In 1824, cand Karl avea 8 ani, tatal sau, Hirschel, si-a convertit si copiii. Fratele lui Hirschel era rabin sef In Trier. Socrul lui Hirschel, Pressburg, originar din Ungaria, a devenit rabin la Nijmegen, In Olanda.3 Dar tanarul Karl s’a revoltat Impotriva traditiei religioase a familiei si s’a declarat ateu. In realitate Karl Marx era adept al satanismului, si-a purtat toata viata uniforma adeptilor bisericii Satanei: parul netaiat si barba neatinsa de brici.
Karl Marx nu ne-a spus adevarul despre convingerile lui religioase si nu ne-a spus adevarul nici despre baza materiala a vietii si despre suprastructura. Propunem urmatoarea teza: nu exista suprastructura. Exista viata fizica si viata psihica. Aceste douafeluri de viata sunt simultane si se conditioneaza reciproc. Moartea sau alterarea uneia aduce cu sine moartea celeilalte.Mai mult: viata psihica este hotaratoare In dezvoltarea si prosperitatea vietii fizice. Civilizatia si cultura sunt hotaratoare pentru gradul de prosperitate fizica generala a unei populatii. Alterarea si deteriorarea vietii culturale si spirituale a unei populatii aduce cu sine – Incet dar sigur – alterarea si decaderea vietii ei fizice. Pot sa treaca ani pana cand ruina materiala cauzata de ruina spirituala sa devina vizibila, caci un rastimp societatea traieste din rezerve, dar dupa un timp acestea se epuizeaza daca nu mai exista mecanismul de Inlocuire a lor. Teza asta este asa de simpla Incat e de mirare ca trebuie enuntata. Daca nimeni nu produce si toata lumea fura, In curand nu va mai fi nimic de furat.”
Dle marga … meritocratism e fascism nu democratie !
Meritocratism e conducerea GLOATEI de cei putini, minoritarii care MERITA s-o faca …
si ca DOAR aia putini (inteligentii-s statistic doar 5% in GLOATA)
pe baza meritelor (in ce merite ? si de cine cotate ?)
pot sa guverneze GLOATA !
Democratia e …ceva care poate aduce la putere pur DEMOCRATIC … un HITLER et alia
re-intreb poate explica cineva …
Cine-s CAINI DE PAZA ai democratie azi … DULAII care pazesc societatea de dorintele ei … dorinte care pot
culmina in alegerea democratica a celor ce-i vorm pune democratic capat DEMOCRATIEI (istoric deja intmplat!)
si maim intreb …ce-s aia care controleaza SUPRA-democratic democratia de la devieri DEMOCRATICE insa u urmari
in timp ,doar de ei clasificate ca ne-democratice!
DIALECTIA …cuplului POPULISM-DEMOCRATIE … nu e un moft ! Marga o poate confirma
ci e …ce ne aduce prin SINTEZA …viitorul societatii !
Traim vremi aiurea AZI taman din cauza asta !
Mda … (ganurile unuia cu IQ>145 care plictist si trist … na-re cu cine palavragii !)
🙁
@ileana … gresesti !
Ai contradictii profunde in text ! Contraditii e incomplet zis …INCONSECVENTE LOGICE !
🙂
(e dreptul ta sa strigi ce vrei a spune …chiar daca …o faci fara a astepta dialog la cele pe care le exprimi public, paradoxal: DOAR PENTU TINE !)
„O paranteza: furnicile parazite nu sunt o grupare exclusiv etnica, ci mai degraba o grupare politica, cimentata prin mentalitatea elitista care Imparte omenirea In “ai nostri” si “ceilalti”, prin dorinta de a-i exploata pe “ceilalti”, prin efectul distrugator asupra structurii sociale, economice, si spirituale ale gazdelor. Spus pe sleau: nu toti evreii sunt furnici parazite, si exista multe furnici parazite care nu suntevrei. Unii evrei se pronunta Impotriva sionismului si-a politicii de distrugere a natiunilor gazda, si se declara de partea adevarului si-a dreptatii: Benjamin Friedman, J.C. Byrd, Alfred Lilienthal, David Cole, si altii. Folosim termenul fp numai pentru indivizii care duc o actiune comuna specifica furnicilor parazite.In lupta pentru salvarea furnicarului gazdelor cel mai important lucru e aflarea secretului care le obliga pe furnicile gazda sa nu-si hraneasca propria regina ci sa hraneasca parazitele agatate de gatul ei, Intelegerea falfaitului acela din antene care le face pe furnicile gazda sa se jertfeasca si sa se sinucida pentru prosperitatea parazitelor lor. Materialismul dialectic ne Invata ca baza este lumea materiala, economia, productia, comertul, iar cultura, religia, Invatamantul, literatura si artele fac parte din “suprastructura.” “Suprastructura” nu poate exista fara baza, dar baza poate exista fara suprastructura, caci poti trai si daca esti ateu, dar nu poti trai daca n’ai mancare, haine, adapost; poti trai fara carti, tablouri si muzica In casa, dar nu poti trai fara hrana In stomac. Baza e viata materiala, iar cultura si civilizatia sunt suprastructura care exista dar nu e necesara.”
@ileana
DEMOCRATIA azi …filtrata de populism (adica de ce-si doreste mai abtir, insa INTERZIS [de cine? ..de cei care prin asta pierd!] un popor)… e doar
ce-i e permis de „caini de paza” ai democratiei …ca realizare in visele electorale ale GLOATEI !
Re-intreb …ce ideologiie au cei care pazesc poporul de dorintele lui „care-i fac rau” ..hmm ?
si In baza caror reguli pazesc poporul sa nu-si realizeze politic ce-si doreste populist!
Pe scurt …cine-s aia care judeca nevoiele poporului (prin definitie POPULIST) si au grija
sa ca poporul (PROST?) sa nu-si faca rau ?
Chiar nu ma-ntelege nimeni ? … (desi am un IQ>145 cred ca ma exprim pe intelesul celor cu IQ intre 85 si 105 😮 )
“Cuibul de furnici contine diversi paraziti, dar cel mai important s’a dovedit a fi o alta specie de furnici care traiesc fara sa se ascunda In fortareata vajnicelor furnici de foc si,exercitand o influenta misterioasa, Isi fac gazdele sa le Intretina In lux si lenevie. Deobicei, cateva dintre parazite stau agatate de regina furnicilor de foc cu niste mandibule special adaptate cu care Ii Inconjoara gatul fara s’o jeneze. Cand vine o furnica lucratoare sa-si hraneasca regina cu hrana regurgitata, parazitele Isi falfaie antenele, ceeace pare sa transmita un mesaj ce le obliga pe lucratoare sa hraneasca parazitele In loc de propria regina.“Parazitele care stau agatate de gatul reginei sunt femele, si cand regina-si depune ouale, Isi depun si ele ouale lor. Furnicile de foc Isi fac datoria Ingrijind ambele feluri de oua si crescand parazitii mititei cu aceeasi dragoste de parca ar fi copii din propria specie. Parazitele prospera In timp ce amabilele lor gazde se omoara muncind pentru ele, Ingrijindu-le. Economia furnicilor de foc e In ruina. Parazitele pline de sanatate Isi serbeaza nunta In cuibul gazdelor, unde le e comod, si apoi pleaca In cautarea altor colonii de furnici de foc pe care sa le slabeasca prin subversiunea lor.“Parazitele au fost gasite numai alaturi de furnicile de foc. Se pare ca nu pot trai decat hranite cu hrana regurgitata de catre furnicile de foc .”2Exista grupuri umane care n’au creat nici o civilizatie, n’au construit nici o economie, n’au cladit nici o tara, dar huzuresc Intotdeauna din munca unei natiuni gazda pe care o slabesc si-o ruineaza. Exista un stat care nu-si poate hrani populatia decat din “reparatiile de razboi” si “ajutoarele” stoarse de la populatiile altor tari, bune sa sape, sa are, sa toarne ciment – si sa-i hraneasca pe cei “superiori” si “alesi”: statul Israel. De aici Inainte, Ii vom descrie pe cei ce apartin unui astfel de grup prin denumirea de “furnica parazita”, prescurtat fp.”
Cine sunt „caini de paza” ai democratiei … care in afara PARDIGMELOR(e posibil asa ceva?) a ideologici si apolitici
pazesc masele de ne-intelepetele ei dorinte …nu oricum … ci MAJORITARE (aka taman democrticve!) ?
@Ileana :iar te dai desteapta foc, dar copiezi fara jena de a cita sursa :Cronici din Gerulia:))
Totusi ,ca recomandare, merita citite ‘cronicile’Pupici!
Ileana > un om de formatie „real” isi concepe universul din jur pe tot ce poate intelege, chiar daca-i raman goluri sa fie umplute ulterior, constient fiind ca nu-i definitiv ceva, totul e in miscare sau in transformare, ca Jana. Lumea luata in piept.
Cel de formatie „uman” isi construieste universul din citatele altora, a inaintasilor, incercand sa acopere orice fisura, cat de mica si daca nu gaseste o banda adeziva sau un magnet de frigi, foloseste un joker. Mai rau e cand pleaca de la un joker si contruieste in jurul la nimic, care se prabuseste ca castel din carti de joc la orice suflare de vant si cade din misticism in nihilism. Lumea din auzite.
Nu cred ca exista o reteta a fericirii (asta cautam), cred ca e bine sa visezi tu, nu sa citesti ce viseaza altul.
“Oamenii nu sunt In stare sa creada sau sa accepte informatii care contrazic modului lor de gandire obisnuit; ei nu cred faptelor atunci cand faptele sunt dovedite, ci atunci cand le pot Intelege,” scrie Victor E. Marsden1.
In 1989 lumea sarbatorea caderea comunismului si restaurarea libertatii In tarile care fusesera lipsite de ea unele de o jumatate de secol, altele de aproape un secol. Dar In timp ce In aceste tari toate nadejdile se ancorau In instaurarea unei “democratii de tip occidental”, In occident acea democratie exhala din ce In ce mai mult duhoarea unui cadavru In descompunere, si cei ce se bucurau de ea deveneau din ce In ce mai mult supusii unui regim comunist distrugator si Inrobitor; iar In tarile fost socialiste, dreptatea si prosperitatea se Indepartau In loc sa se apropie. Nu se pot Intreprinde actiuni lucide si constructive bajbaind In Intuneric. Pentru Intelegerea faptelor trebuie sa cercetam legaturile dintre ele si cauzele lor.
In America de Sud traieste o furnica “de foc” care Inainteaza Incet-Incet spre nord si provoaca Ingrijorare fermierilor din partea de sud a Statelor Unite. Furnica de foc e nociva In agricultura, caci muscatura ei arde ca focul si provoaca umflaturi dureroase, iar musuroaiele ei tari ca piatra cauzeaza defectiuni In utilajele agricole si dauneaza recoltelor. Nimic n’o poate stavili: otravurile si chimicalele cu care au fost stropite culturile au otravit orice numai furnica de foc nu. Dar In America de Sud, unde furnicile de foc sunt chiar mai numeroase, suferintele pe care le provoaca sunt mult mai reduse. “In Uruguay, de unde provin furnicile de foc, ele nu constituie o problema. De multe ori sunt asa de debile Incat construiesc musuroaie fragile pe care le spala ploaia. Banuiala cade nu pe un ucigas al furnicilor, ci pe un parazit social al lor,” scrie Time.”
” in cazul de fatza e vorba de OCOLIREA UNEI REALITATI VIZIBILE prin folosirea notorietatii”
In sfarsit Sharliul si-a luat pastila galbena cu apa, fara metilic sau poate o sa planga ca n-a scris el, ca n-a fost explicit: notorietate la ce, la fabulat sau la turnat ?
A deschide orizonturile (rosii sau maro) este ca si cum ai deschide o conserva de fasole cu carnati. Ma lasa rece metafora cu o singura dimensiune care se transforma in trei, de parca spatiul ii inghesuia pe cei cu capul gol, ca balerinele. Daca vreau metafore, citesc Ray Bradbury, nu Ilie Bolohan. Acela (Bradbury) a fost singurul fabulist care iti proiecta pe bolta craniului orice nu a vazut vreodata si n-a avut nevoie sa cumpere indulgente de la escrocul #1. Continuati … sa deschideti ceva, doar papusi rusesti sa nu fie !
@FILOZOFIE si multa HOTZIE spune:8 IANUARIE 2022 LA 12:42 „Dl Marga sa studieze de ce unele popoare ajung sa paraziteze alte popoare. Una din cauze ar fi ca li se permite. Iar cei capusati ca nu lupta pentru tara lor si libertate …Sa gasesca mereu usile altora deschise, magazia cu bucate, usile pe pivnitza unde este vinul. Hotzii au nevoie de o societate deschisa. OPEN SOCIETY. Toti hotzi astia sunt popoare parazite, gandaci de bucatarie, sobolani, …care # rezista la insecticid si deparatzitare.Simbioza dintre popoare si parazitii lor…Dl Marga a si scris o carte cu numele asta”.
CITATE DIN ARTICOL:Felicitari pentru afirmatiile :”Nu este adevărat: „populiștii” nu divizează neapărat națiunile, iar „autoritarismul internaționalist” le divizează mai mult.”cleptocrația nu este legată doar de „autoritarism” și „naționalism”, ci s-a produs și la conjuncția dintre „reprezentanți” indigeni favorizați și patroni externi. Indiferent însă ce au analizat autorii care au lansat diagnozele – „cleptocrație” (Stanislas Andreski), „stat mafiot” (Balint Magyar), „stat paralel” (Ernst Fraenkel), „justițiocrația”, cum spune alt polonez, „procurorocrația”, cum sugera cineva la noi – acestea nu sunt rezervate astăzi cuiva, dintr-o listă întocmită birocratic.”
Si atunci care ar fi „orizonturile deschise „ale democratiei in Romania ,cind nu mai exista orizonturi ?
Altfel spus despre „nevoia de orizonturi”:
Orizonturile tuturor LOCURILOR de pe PAMANT … sunt întotdeauna ROSII … la APUS si mai apoi la RASARIT de Soare !
„O democrație fără meritocrație se și anulează singură. (Marga, articol)
„Din ce în ce mai mult, oameniiii încep să creadă că, în jocul școlarizării, învinsul primește doar ceea ce merită. Credința în capacitatea școlilor de a eticheta corect oamenii este deja atât de puternică încât oamenii își acceptă soarta, profesională și conjugală, cu resemnarea unui împătimit de jocuri de noroc. În orașe, această credință în școală-joc_de_noroc este pe cale de a încolți o meritocrație mai credibilă – o stare de spirit în care fiecare cetățean crede că merită locul care i-a fost atribuit de școală. O meritocrație perfectă, în care nu ar exista scuze, nu a apărut încă și cred că poate fi evitată. Trebuie evitată, deoarece o meritocrație perfectă nu ar fi doar infernală, ar fi iadul pe pămînt.” (Ivan Ilich) (trad.google, puțin adaptată)
Original:
„More and more, men begin to believe that, in the schooling game, the loser gets only what he deserves. The belief in the ability of schools to label people correctly is already so strong that people accept their vocational and marital fate with a gambler’s resignation. In cities, this faith in school-slotting is on the way to sprouting a more creditable meritocracy – a state of mind in which each citizen believes that he deserves the place assigned to him by school. A perfect meritocracy, in which there would be no excuses, is not yet upon us, and I believe it can be avoided. It must be avoided, since a perfect meritocracy would not only be hellish, it would be hell.”
se gaseste creativitate in textul de mai sus? parerea mea e ca nu. el prelucreaza prin cuvinte lucruri cunoscute care ofera confortul argumentatiei. orizonturile care trebuie deschise nu au nicio legatura cu ceea ce este stiut, orizontul fiind limita vederii noastre. sa nu fiu inteles gresit nu sint impotriva textului cum nu sint nici pro. nu rezonez cu continutul sau. fiecare se raporteaza pe sine in functie de propria perceptie. nu ma regasesc in mestecarea acelelorasi cuvinte, care fie sint stoarse de continut, fie se incearca sa li se atribuite noi intelesuri. si una si cealalta sint paguboase manopere in sensul ca devin doar consumatoare de timp si spatiu. prea multe atasamanete paguboase fata de notiuni si termeni care in final nu definesc nimic esential pentru viata si nici viata insasi.
Un comentator care se vrea echidistant vine cu un „panseu steril”, cum ca „biblioteca profesorului nu ar fi rezolvat vreo problema in Romania”, lasand impresia, comentatorul, ca „filosofarea e sterila”, chiar daca ar infatisa adevarul, fapt de altfel corect, dar comentatorul nu a sesizat ESENTA, respectiv ca in cazul de fatza e vorba de OCOLIREA UNEI REALITATI VIZIBILE prin folosirea notorietatii…E clar ca acest comentator nu are forta sa se rupa de persoana in cauza chiar daca simte tot mai acut ca e purtat cu zaharelul…
1965 de mai sus n-are legatura cu ce credeti voi, 1965 = 1946 + 19.
@filosofia sterila > bune intrebari, iar raspunsurile se gasesc unde-i PNT azi, cu cheia de la partid si stampila. Asa patesc cei care nu cerceteaza ce au facut unii conducatori din 1965 pana azi, ca de declaratii mincinoase pe proprie iresponsabilitate suntem satui ! Idiotii au ales de 4x doi presedinti mincinosi fara sa cerceteze si acum se plang filosofic. Pana sa se trezeasca din pumni, serviciile le-au „servit” alti copii de militieni, mai prosti si mai tradatori. In haosul asta, „tinerii” comunisti din Romania pregatesc revansa 2024. Continuati !