O nouă polarizare a lumii?

La începutul anilor cincizeci, Heidegger deplângea faptul că nu s-a luat destulă distanță de trecut. „Întreaga lume încă țipă continuu ce acte de violență a comis Hitler. Acestea sunt rele destul. Dar nimeni nu se gândește că niciunul dintre marii învingători nu înțelege să chiar învingă. Această incapacitate este și mai rea. Nu pentru că ne ating urmările ei, ci pentru că afectează întreaga stare a lumii mai adânc decât freneziile lui Hitler“ (Heidegger, Schwarze Hefte, în Gesamtausgabe, vol. 98, p.77). Teza lui Heidegger era aceea că „trecerea peste statele naționale” va duce la „pustiirea vieții popoarelor“ și la „sfârșitul oamenilor pe Pământ“ (GA 98, p. 23). Rămâne speranța că antagonismele „planetarizării”, ce marchează epoca, vor suscita realismul. „Deoarece planeta pe care locuim devine tot mai mică, iar lumea și lucrurile ei pe Pământ tot mai mari, trebuie ca acestea din urmă să devină unite și simple…“(GA 98, p.362) în derularea lor. Heidegger făcea explicit temă din „planetarizarea” postbelică (în detaliu în A. Marga, Heidegger, volum în curs de apariție) și conflictele ei. El le privea acum din perspectiva recuperării unității oamenilor pe Pământ.

Cum știm, după război, lumea s-a scindat în blocuri ideologice și politice, asistate de arme nucleare – unul gravitând în jurul democrației liberale din SUA, altul în jurul socialismului sovietic din URSS. Odată cu înțelegerile Nixon-Mao Zedong–Ciu-Enlai, din 1972, s-a trecut la politica în trei. Sub bagheta lui Deng Xiaoping, din 1978, cea mai populată țară s-a și angajat în modernizare și s-a transformat în scurt timp în a doua supraputere (detaliat în A. Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015). Atuurile Chinei nu se mai lăsau reduse nicidecum la mărimea populației.

În urma înțelegerilor Reagan-Gorbaciov din 1987, apoi a acordurilor Bush-Gorbaciov și Kohl-Gorbaciov, s-a trecut la reunificarea Germaniei. În acest cadru, unificarea Europei a înaintat și lumea s-a reorganizat. SUA au devenit polul decizional al lumii și au lansat, prin Bill Clinton, reducerea tarifelor vamale, relaxarea frontierelor și globalizarea. De aceasta din urmă s-a legat devreme o întreagă ideologie – „globalismul”, ce vine până în zilele noastre.

Nu evoc aici istoria. Observ doar că, la începutul anilor 1990, se vorbea de „noi valuri ale democratizării în Europa”, odată cu cotitura spre societăți deschise în Europa Centrală și Răsăriteană. Schimbările s-au trăit euforic și s-a crezut că, odată cu deschiderile, „istoria s-a sfârșit”.

Desigur, în constituțiile ce se adoptau, se prevedeau libertăți și drepturi inalienabile ale individului. Numai că acestea, rămânând de importanță fundamentală, nu sunt totuși suficiente pentru a avea o societate liberă și democratică. În fapt, chiar în Europa, fie și cu drepturi și libertăți individuale, unele regimuri autoritare s-au perpetuat. Mai mult, după anii plini de încredere ‘90, în unele țări au ajuns la decizii inși rudimentari, care nu au înțeles că o democrație nu se poate dezvolta cu mijloacele dictaturilor. Democrație se creează doar prin democratizare. Ca urmare, cum se observă și în România actuală, unele democrații s-au degradat, transformându-se în „democrații cu conducător”, ce funcționează, în fapt, fără realizări și în dauna propriului popor, cu proptele de ocazie.

În orice caz, lumea formată în jurul lui 1990 – cu globalizare comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor și o supraputere solitară – a intrat în schimbare. De altfel, globalizarea nici nu a fost aplicată dogmatic de unele țări. Germania, Marea Britanie, China, Germania, Australia, Olanda, Israel, de exemplu, au fost tot timpul avocați ai globalizării comerciale, dar nu au slăbit vreodată rolul statelor proprii. Doar în țări cu analize mediocre și decidenți diletanți – cum, din nefericire, este și acum România – s-a apucat pe ruta reducerii motoarelor interne de dezvoltare, a scoaterii la mezat a resurselor proprii, a creării „statului paralel”, a trecerii politicii și economiei sub serviciile secrete. Altfel spus, pe ruta subminării propriului stat. O rută care duce la coada Europei, cum se vede cu ochiul liber.

În jurul anului 2010, s-a intrat de fapt într-o lume nouă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită. Dezvoltarea se dovedește dependentă de eforturi interne, cu stat național în rolul de coordonator. Terorismul a devenit, la rândul său, global, încât frontiere recent desființate se restabilesc. O geometrie variabilă a supraputerilor, economice, militare, politice și culturale, a preluat stabilirea sensului istoriei.

A survenit, totodată, corectura globalizării chiar din partea țării care a inițiat-o, căci globalizarea putea antrena fuga capitalurilor și slăbirea economiilor naționale. A devenit limpede că fără stat competent, preocupat de soarta propriilor cetățeni, se ajunge la distrugeri de capacități. Deviza sub care s-a desfășurat președinția lui Donald Trump, “America first”, a fost fructul unor asemenea constatări.

Între timp, dezvoltarea Chinei a înaintat veriginos. Reducând sărăcia în cazul a peste șase sute de milioane de oameni, prin dezvoltare internă, și sincronizându-și hotărât industriile, poziția acestei țări a devenit alta. Proiectul ei – urmărit cu exigență, sub devizele „Chineze rejuvenation”, „opening-up”, a „new type of superpower”, „harmony – câștigă în realizări.

Supraputerile ce dau tonul azi, SUA și China, au luat act de noul echilibru creat pe glob și au semnat în 2019 noi tarife comerciale, care garantau fiecărei părți folosirea unicei și mult visatei piețe a celuilalt. Competitivitea în creștere a Chinei, cu programul ei ambițios de a deveni prima economie a lumii, întâietatea dobândită de această țară în digitalizare, au atras, însă, o interpretare polemică. Pe acest fond, pandemia din 2020, combinată cu anul de alegeri prezidențiale în SUA, au dus brusc la o nouă polarizare a lumii.

Noua polarizare are loc în vreme ce Asia de Răsărit a devenit noul centru economic al lumii – deja în timpul lui Barack Obama. Polarizarea are loc în condițiile în care țările din regiune au izbutit să oprească pandemia și înregistrează creșteri economice deja în dificilul an 2020. Recentul acord de liber schimb între țările de la Pacific – cel mai cuprinzător acord de acest fel din istorie – semnalează o voință regională. Faptul că Australia a anunțat recent că anulează distanțarea polemică față de China, după ce Sri Lanka a ocolit-o, este indiciu.

Noua polarizare nu poate fi înțeleasă fără a lua în seamă „provocările” la adresa lumii actuale: pandemia, relansarea creșterii economice, proliferarea nucleară, terorismul, inegalitățile, securitatea în condițiile digitalizării, păstrarea democrației, drepturile omului, nevoia înnoirii răspunsurilor. Plecând de la acestea, suntem deocamdată în plină polemică. SUA și UE vor, fiecare, cooperări cu China, dar fac temă din drepturile omului. China leagă drepturile omului de dezvoltare și pledează pentru schimburi deschise între națiuni. Rusia este preocupată primordial de propria centură de securitate, dar vrea să fie parte la decizii.

În mod firesc, după alegerile americane din 2020, intervin schimbări. Nu sunt însă realiste clișeele revenirii la ceea ce a fost, clișee ce se lansează deja abundent. Chiar în prima sa declarație de presă, președintele ales Joseph Biden a spus că realitățile sunt diferite și cer alte soluții decât acum un deceniu.

Mulți replică observând în noua administrație americană adepți ai „globalismului” și înțelegând prin „globalism” (care este diferit de „globalitate”, ce se referă la cadrul vieții, și de „globalizare”, care este o politică economică) viziunea axată pe soluții universale în societățile de astăzi. Într-adevăr, „globalismului” i s-a reproșat tot timpul că nu ia în seamă realitățile trăite de oameni în diferite societăți. Bunăoară, România a ajuns ea însăși să nu fie înțeleasă în 2012, când s-a desconsiderat votul a peste douăsprezece milioane de cetățeni, și în anii ce au urmat. În fapt, orice cetățean român a vrut și vrea stat de drept, dar un stat nu poate fi de drept câtă vreme justiția este controlată de servicii secrete și este aservită unor persoane și pregătirii lor precare. Soluțiile pentru toți oamenii, deci cele universale, sunt cele sănătoase, dar justiția privatizată nu este sănătoasă pentru absolut nimeni.

De altfel, analize americane au arătat, deja în jurul lui 2015, că s-a petrecut o „canibalizare a funcțiilor statului” de către „clici conducătoare” din democrații emergente. Acestea au recurs, în pofida Constituției, la ocuparea abuzivă (de genul „desemnărilor unipersonale”, care fac ravagii și în România!) a funcțiilor cheie în stat și apoi la folosirea lor în interes privat. Corelat, s-au comis “erori strategice ale Vestului”, semnalate la prima oră de teoreticieni din Ungaria și Bulgaria: Vestul a luat în brațe anumite persoane și grupuri și a rupt contactul cu restul societății. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor” (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W. W. Norton & Company, New York, London, 2015, p. 33). Ambasadori, trimiși speciali, servicii de informații s-au mulțumit să aplice optica lor legitimistă de acasă, conform căreia cel „ales” într-o țară, fie el ales și prin falsificări comise din timp, este reprezentantul cu care se cuvine tratat. Iar “alesul” are grijă să spună Vestului ceea ce vrea să audă, în vreme ce acasă încalcă legile și întreține corupția (p. 45). State întregi sunt avariate de conduceri incapabile și abuzive, ce nu au de a face cu democrația.

Este clar: „globalismul”, ignorând condițiile de viață ale țărilor, ajunge ca în numele valorilor universale să sprijine, paradoxal, clici corupte. El poate stârni o părere sau alta, dar nu cred că va fi reluat, cum mulți se tem acum. Pe de altă parte, ce se va petrece într-o țară va depinde, ca totdeauna, de soliditatea instituțiilor, de cetățeni și de calitatea decidenților. Cu decidenți nepregătiți, care vând și cumpără orice, democrația are zile grele, iar o țară nu are cum progresa. Nicio țară nu s-a dezvoltat prin aceea că a așteptat să-i facă alții lecțiile!

Nu va fi ceea ce a fost nici în politica internă, nici în cea externă a SUA. În definitiv, în urma alegerilor din 2020, au atins recordul istoric de voturi și președintele ales și președintele care a pierdut. Fiecare are în spatele său forțe politice care contează, totuși, într-o democrație vie, precum cea a Americii. Pe de altă parte, America știe să decidă bipartizan.

Se va trece, ca să rezum, de la „America first”, la „America leads”, cu toate implicațiile. După o președinție cu un mandat, care se încheie, urmează, prin forța vieții, tot o președinție cu un mandat. Dar SUA au resurse de relansare durabilă, mai ales că în jurul noului președinte se adună forțe intelectuale considerabile.

SUA au mari resurse de relansare durabilă înainte de orice grație solidității democrației. Dincolo de momente șocante, alegerile din 2020 au probat valoarea procesului electoral. Destul să amintim renumărarea voturilor și deciziile guvernatorilor și majorităților republicane de a cerifica, în pofida unor presiuni, victoria la urne. Peste multe altele, SUA au contribuția cea mai mare la pib-ul mondial, cu aproape o pătrime, fiind urmată de China, care înaintează spre o cincime.

Nu sunt realiste nici clișeele ce înconjoară China de astăzi. De pildă, este greșit să se considere că succesele Chinei se datorează doar schimburilor ei extinse. Desigur, această țară a folosit cu inteligență ocaziile. Ministrul german al economiei, Günter Rexrodt, îmi povestea odată cum s-a reglementat prezența firmelor străine în China: prin acorduri care prevedeau ca profitul să fie reinvestit un număr de ani în infrastructura industrială a Chinei. Și mai larg privind lucrurile, cine cunoaște China, știe că învățământul urcă aici continuu. China a infirmat complet teorema lui Gunar Myrdal după care țări cu populație mare întâmpină piedici de netrecut. China dovedește că o populație mare, bine pregătită, face posibilă orice dezvoltare și poate fi un avantaj.

Este la fel de greșit să se considere că totul în China este datorat unui sistem de mobilizări ideologice. O anchetă din SUA, publicată în săptămânile trecute, atestă că milioanele de tineri chinezi care au studiat în universități străine rămân atașați valorilor de acasă și sunt gata să le servească. Nu poți spune că în acest atașament este neapărat ideologie, căci este vorba de tineri care au petrecut mulți ani în afara țării.

Proiectul chinez al atingerii unei poziții în lume conformă ponderii demografice a țării nu este un secret. El a stârnit, desigur, deocamdată, trei interpretări.

Un expert francez spunea că polii lumii actuale se îndreaptă spre ciocnire. Cu forța ei de muncă (780 de milioane de lucrători, față de 195 de milioane de lucrători în SUA), China va prevala în economie, Americii rămânându-i “superioritatea militară” (Jean-Francois Susbielle, Chine-USA, la guerre programmée, Editions First, Paris 2006, p. 55). Încercarea de a stabili cote pentru produsele care vin din China eșuează, căci multe firme străine produc în China. Apoi, unul dintre strategii militari americani vede China implicată pretutindeni în SUA, de la prezența în guvern și la șefia republicană a Senatului, la economie, educație, comunicații. El consideră că abordarea “războiului cu mijloace nerestrictive”, elaborată de China, este “briliantă și, se poate spune, cea mai importantă carte filosofică și strategică asupra purtării războiului în generația noastră” (Robert Spalding, Stealth War. How China took over while America’s Elite slept, Portfolio-Penguin, New York, 2019, p.13). cel mai prestigios publicist german spune că nimeni nu poate împiedica ascensiunea Chinei, iar secolul al XXI-lea va fi al Chinei, după ce secolele anterioare au fost al Europei, respectiv al SUA (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C. H. Beck, München, 2019). Opțiunea „comunicare-cooperare-concurență” cu China nici nu mai are nevoie de argumentare, fiind evidentă.

Este previzibil că, în raport cu noii poli ai lumii, SUA și China, vor avea loc repoziționări. Rusia se va repoziționa curând – ea așteptând doar limpezirea apelor. Fiecare țară din Uniunea Europeană se raportează la SUA. Dar Italia, Germania, Franța și alte țări caută să profite de capacitatea investițională neobișnuită a Chinei și să fie prezente cu produse pe piața ei uriașă. Ungaria, de pildă, creează un centru științifico-tehnologic de ultimă oră, după ce Germania a deschis unul analog pe teritoriul ei. Istoricul care dă acum tonul în decizii ale Berlinului, Andreas Wirsching, are dreptate: „În orice caz, integrarea în forma ei tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, s-a terminat. Timpul ei a trecut, într-o epocă în care prioritățile se stabilesc din nou” (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H. Beck, Munchen, 2015, p.228-229). Altfel spus, Europa unită are de angajat procesul unei reorganizări, iar fiecare stat are de inovat.

Deocamdată, polarizarea lumii continuă. Dar, spre deosebire de polarizări anterioare, polii de astăzi știu că, în cazul unui conflict, nimeni nu poate câștiga. Jocul strategic se impune remodelat.

Este, oricum, de ieșit din ceea ce gânditori din Europa numesc „blocada gândirii”, pentru a putea discuta apoi competent abordările puse în joc. Fac aici doar trei observații.

Procese de învățare au avut loc pretutindeni. Nu dă rezultate gândirea prezentului prin prisma trecutului. Capitalismul nu mai este cel din timpul lui Marx și Max Weber, socialismul nu este cel sovietic sau cel al lui Kautsky – ca să ne referim la confruntarea de după Al Doilea Război Mondial. Societățile sunt altele, cu noi generații și trebuințe, încât este nevoie de noi abordări.

Conceptualizările aflate în circulație nu sunt pe măsura „provocărilor” actuale. Tehnocratismul nu rezolvă durabil probleme câtă vreme nu încorporează democratizarea. Creștin-democrația are de tradus ideea creștină a iubirii aproapelui în instituții ale societăților diferențiate. Social-democrația are nevoie de teorie adusă la nivelul globalizării și digitalizării. Liberalii iau societatea drept “container”, încât nu au de spus ceva serios până nu reiau tema libertăților la acest nivel. Ecologiștii au a-și elabora doctrina, dincoace de simpla eliberare a naturii – care este, desigur, crucială.

Orice conceptualizare trebuie să vină dincoace de ruptura, moștenită din secolul al XIX-lea, dintre adepții revoluției și adepții libertăților. Crizelor acute ale lumii actuale – criza sanitară, criza de legitimare, criza de motivație și criza de creativitate – nu li se poate face față cu mijloace deja încercate. O nouă abordare, pe soclul democratizării, luând însă în seamă desfigurările ei vechi și noi, a devenit imperativă.

Revenind la polii lumii de astăzi, Henry Kissinger spunea deunăzi, pe bună dreptate, că distrugerea înțelegerilor la care s-a ajuns în relația SUA-China aruncă lumea în preajma Primului Război Mondial. Un economist de prim plan, Henry Paulson, observa și el că, fără cooperarea supraputerilor, nu este ieșire din crize și nici relansare și dezvoltare.

Andrei Marga