Occident-Rusia, dialogul surzilor

Aflat în pușcărie, magnatul rus Mihail Hodorkovski citea Montesquieu și Tocqueville. Ce dorea să înțeleagă? Conținutul occidental al democrației, desigur. Nu e ușor de înțeles cum această „invenție” a crescut organic. Ea face referire la stat, dar vorbește despre un stat creat de societate. În Rusia, ea nu e o „plantă” socială, ci una exotică, de import.

În sens invers, dacă vrei să înțelegi mentalul rus, trebuie să îl citești pe Dostoievski. Vei înțelege, de pildă, cum intelighenția progresistă imită ideile occidentale pe un fond sufletesc care nu a putut crea mentalitățile unor cetățeni, ci reflexele unor supuși – ai puterii religioase, în primul rând. Apoi trebuie să îl citești pe Soljenițîn și vei afla că nici sovietismul nu a putut crea cetățeni, ci doar s-a folosit de aceste reflexe de supunere pentru a da un alt conținut formei imperiale a puterii rusești.

Dostoievski era antioccidental în temeiuri religioase. Iar occidentalismul, care a pornit o aculturație a sa în Rusia, nu mai avea organ pentru aceste temeiuri religioase. Prietenul cel mai apropiat al lui Dostoievski, teologul Vladimir Soloviov, depășise antioccidentalismul și i-a cerut Țarului, în chip public, să se închine Papei de la Roma. A murit fără împărtășanie din pricina acestui gest.

De la Petru cel Mare, între Rusia și Occident are loc un dialog al surzilor. Petru s-a dus în Occident să afle cum și-ar putea construi o flotă ca să-și poată consolida imperiul. Nu l-au interesat deloc mentalitățile de burg (orășenești), acelea care au exaltat în Occident comerțul și nevoia unor libertăți tot mai extinse față de puterea centrală a regilor.

Soloviov zicea că burghezia (mentalul orășenesc) n-a putut să apară în Rusia din pricina lipsei pietrelor fără de care s-au putut ridica puține orașe cu viață comercială intensă. În lipsa unei burghezii numeroase, puterea centrală a rămas dominantă și statul s-a tot îndepărtat de societate fără ca societatea să-l poată reforma.

Cum nu știa magnatul Hodorkovski în anii ʼ90 ai secolului trecut ce e cu adevărat democrația, nu știau nici rușii de rând. Ei au înțeles acest cuvânt occidental în funcție de realitățile pe care Occidentul le-a „păstorit” în regimul Boris Elțîn. Iar acele realități arătau ca o junglă a celor mai puternice animale de pradă adunate la un loc de o întâmplare fără Dumnezeu. Rușii de rând au înțeles că democrația ar putea fi o capcană prin care bogățiile țării ajung în proprietatea unor indivizi care nu se mai supun statului rus, ci unor puteri străine. Occidentul nu a conștientizat ce poate pierde prin această percepție democrația însăși ca ideal, dar și interesele sale pragmatice. Dialogul surzilor luase o formă dramatică.

Lasʼ că nici democrația occidentală nu mai era aceea clasică (descrisă de Montesquieu ca separația puterilor în stat), ci era una oligarhizată, una în care puterea economică (neconstituționalizată) surclasa puterea politico-juridică (constituționalizată după Revoluția Franceză). Una peste alta, tranziția spre democrație a Rusiei a eșuat și statul rușilor s-a întors acolo unde stăpânea regulile jocului: la mentalitatea imperială.

Acum, Occidentul spune că războiul Rusiei contra Ucrainei nu are nicio legătură cu NATO dat fiind că Rusia a revenit la mentalitatea sa imperială înainte de extinderea NATO spre țări ex-sovietizate. Nu spune nimic însă despre percepția rușilor asupra capitalismului de pradă din anii regimului Elțîn și nici despre imaginea pe care și-au făcut rușii atunci despre democrația occidentală.