„Omul nou” şi refuzul culturii

Jean Cocteau, vorbind despre creaţie, afirma că „Arta a fost întotdeauna o practică a unei minorităţi care a ştiut să comunice unei naţiuni”.

Pericolul transgresării valorilor şi principiilor ne împinge iremediabil spre o societate fără conţinut şi umanitate. Corporatismul actual, ale cărui caracteristici sunt hegemonia în societate şi acumularea bogăţiei, nu are nevoie de cultură pentru a-şi promova interesele. Arta şi cultura, ca vectori de acumulare a cunoaşterii, şi-au pierdut semnificaţia, rolul de emancipare şi transmitere; au devenit prizonierele acestei societăţi ca o uzină kafkiană care produce pe bandă rulantă o lume artificială. Nobila spiritualitate şi gratuitatea actului creator sunt pe cale de dispariţie; în acelaşi timp, creşte dezinteresul omului faţă de cultură. Cultura, arta, mass-media se politizează în funcţie de interesele personale sau de grup .

Societatea actuala are nevoie de o cultura manageriala, ce serveste ascensiunii politice, ideologiei si intereselor economice si financiare; Arta a devenit un produs marketing; S-a trecut la etapa « slujirii consimţite » Omul de arta s-a metamorfozat in ideolog artistic al noului proiect de societate.Artistul care nu va adera la acest spirit de comunitate va fi marginalizat, după cum spaţiul lui privat va fi considerat un pericol, fiind incontrolabil. Generaţia tânără este din ce în ce mai puţin receptivă; ceea ce o interesează este tipul de cultura MBA. Dacă s-ar închide pe termen îndelungat lăcaşurile de cultură, nu vor exista nici presiuni, nici proteste. Pentru un protest gen „Rezist”, dirijat de „Servicii si sprijinit de multinationale” nu este o problemă, tinerii vor fi în stradă. Aceasta discrepanţă de valori reflectă adevăratul grad de educaţie al tinerei generaţii.

Cum ar suna în societatea de astăzi – când arta se alinieaza ecosistemului,estetica, spiritualitatea şi frumuseţea sunt considerate vetuste, înlocuite de impactul brutal al societăţii – celebra frază a lui Winston Churchil care refuza diminuarea bugetului pentru cultură în favoarea celui de război : „Atunci pentru ce ne mai batem ?” Încremenirea artei şi culturii este înfrângerea democraţiei. Absolutizarea politicii şi dezechilibrul raportului stat – cetăţeni, creează riscul apariţiei unor lumi paralele, incompatibile, pe care ideologia le transformă în forţe ostile.

Evoluţia omului între sacru şi profan reprezintă o dimensiune fundamentală a existenţei sale. În general, percepţia se manifestă în special faţă de aspectul profan, memoria simbolică a sacrului părându-ni-se inaccesibilă, existând teama de dogmă. Aceste două fundamente reprezintă factorul de echilibru şi armonie între fiinţa interioară şi exteriorul omului, între individ şi societate. Sacralitatea însă este incompatibilă cu noul sistem impus de neomarxism (la noi, este extrem de vizibil în orientarea politică a USR-ului).

O cruciadă a noii ideologii progresiste este în marş având ca reper distrugerea creştinismului şi a credinţei, aducându-se ca argument suprem dogma- tismul obscurantist. Progresismul este reprezentat preponderent prin afirmarea şi impunerea drepturile minoritătilor, multiculturalism, mondializare, federalism, distrugerea identităţilor în avantajul unei colectivism. Treptat, spiritul independent al creaţiei va fi înlocuit cu un militantism artistic, în care umanismul se va transforma în umanitarism.

Subculturalizarea, (care câştigă teren), cleptocraţia ca formă instituţionalizată a corupţiei morale, ONG-urile societăţii deschise, demitizarea spaţiului autohton, forţele oculte subterane, subordinarea justiţiei, la care putem adăuga dublul limbaj al UE, au ca finalitate dezrădăcinarea, eliminarea noţiunii de naţiune şi naşterea arhetipului « omului nou ». Lumea actuală – asaltată de tensiunile sociale, interpretarea diferită a democraţiei dictată de intersele puterii, pericolul pandemiei – are nevoie de un semn de speranţă. Marginalizarea culturii va constitui un regres greu de surmontat în timp. Evoluţia societăţii are ca reper cunoaşterea, creativitatea şi puterea spiritului. Adevăratul patrimoniu este omul şi aspiraţia lui spre universalitate, cultura contribuind la renaşterea întregii societăţi. Arta este o misiune, însă efortul de asimilare trebuie să aparţină tuturor. Kafka spunea ca „o destinaţie există, dar nu îţi dă şi drumul”. Drumul îl construim împreună.

Comparativ, modelul fråncez fixează clar axele politicii culturale a Franţei, plecând de la principiul sacrosant că patrimoniul cultural şi artistic este un bun al întregii naţiuni; el trebuie salvat, întreţinut şi transmis.
Încă din 1959, André Malraux, ministrul Culturii, fixa acest fundament prin celebrul « Elitism pentru toţi », accesul unei majorităţi a populaţiei la o ofertă artistică de mare calitate. Cultura, având un rol fundamental, este protejată de piaţa de consum obişnuită, ceea ce o singularizează. Ea are un statut special, sub forma conceptului de « excepţie culturală ».

În România, emanciparea maselor prin educaţie şi cultură este relegată pe un plan secund. Pentru că „Serviciile” sunt esenţiale în prezervarea puterii, un buget substanţial le este acordat de către Guvern şi Presedinţie, chiar în detrimentul Învăţământului şi Culturii.

În Franţa, se pune astăzi problema rescrierii manualelor de istorie – care a fost masacrată de guvernele socialiste laxiste. Au ajuns la concluzia ca generaţia tânără trebuie să cunoască şi să fie mândră de ţara ei, de istoria ei, de naţiunea ei.

Astăzi, în societatea românească, patriotismul e privit ca o „ciumă”. Sunt taxaţi de naţionalişti, de anti-europeni cei care apără specificitatea naţională! Absenţa matricei şi memoriei colective duce la pierderea identităţii !

Să nu uităm, şcoala spaniolă, franceză, germană, şi-au fundamentat limbajul artistic modern pe matricea spirituală moştenită.
Tinerii pregătiţi la marile universităţi americane pentru a prelua puterea (mulţi, odraslele vechilor comunişti şi securişti) îşi doresc o nouă istorie, cultură şi constituţie, dacă s-ar putea, scrise în limba engleză. În numele apartenenţei la conceptul european – departe de a reprezenta un sistem echitabil şi armonios, în care luptele supremaţiei tehnocrate divizează o parte a Europei – naţiunea română a început sa fie expoliată de valorile care au constituit-o. Nu mai suntem mândri de Eminescu (in numele combaterii doctrinei traditionale, cea a protocronismului românesc) nu mai avem soliditatea învăţământului, până şi formele decadenţei occidentale le asimilăm ca pe modele de progres ! Criza culturală şi educatională din România înalţă ziduri între noi, după mai mult de 30 de ani de la căderea comunismului în Europa şi a zidului Berlinului!

Să ne reamintim şi să reflectăm la un adevăr rostit de Mircea Eliade : „Dintr-un popor, nu rămâne nimic decât cultura”.