Pacea neratificată

Noi nu ne vom lăuda cu victoria noastră, voi nu veți avea de ce să vă plângeți de înfrângerea voastră – așa s-a încheiat Războiul Rece. În primă instanță, în 1989. Apoi, în decembrie 1991, Ucraina, Belarus și Rusia au cerut desprinderea de URSS și Boris Elțîn, președintele Rusiei, și-a acordat acest drept. Președintele URSS era Gorbaciov. Gorby a devenit președinte peste un URSS înjumătățit teritorial și a demisionat. A ales să nu apere URSS pe cale militară.

În Rusia lui Elțîn a urmat o liberalizare șocantă pentru mentalitățile antiliberale de acolo. În 1999, Putin a fost adus în poziția de prim-ministru cu un mandat din partea forțelor neliberale: țările fostului URSS nu trebuie să poată adera la NATO. Ce nu a fost parafat în documente la încheierea Războiului Rece, să fie parafat cândva – iată ce mai conținea acel mandat. Acum, în 2022, acel cândva a sosit. Pacea neratificată în scris la încheierea Războiului Rece să fie ratificată acum – a spus Putin înainte de invadarea Ucrainei. Cererea sa nu a avut alte urmări în Occident decât pornirea unei mașinării care anunța că Rusia va ataca Ucraina.

Acum e război și Gorbaciov a revenit în actualitate prin ceva ce nu a făcut: nu a încheiat Războiul Rece la masa unei conferințe de pace, ca și cum, în fapt, nu era vorba de încheierea unui război. Anii au trecut și lumea a uitat că extinderea NATO nu a fost negociată cu aceia care au ieșit înfrânți din Războiul Rece. Non-extinderea a fost promisă de SUA, dar nu au fost parafate documente în acest sens. Acest final al Războiului Rece a fost calificat de Putin ca fiind „cea mai mare catastrofă a secolului XX”.

Conferința de pace care nu a avut loc atunci a devenit acum un război în Ucraina. Putin a anunțat că nu-l va opri fără garanții din partea NATO. Ce fel de garanții? Să negociem!

Nu sunt semne că ar putea primi astfel de garanții. Ceea ce poate însemna că strategii statelor din Alianță vor să transforme Rusia într-un stat paria, cât mai izolat în lumea politică, comercială și bancară de mâine.

Privit dinspre interesele rusești, Putin poate să apară ca un personaj tragic. Era obligat să oprească expansiunea NATO către țările din fostul URSS chiar cu riscul ca sfera de influență a fostului imperiu să dispară din istorie.

Acest risc ne developează pe toți ca un turnesol. Unii ar vrea să dispară această sferă de influență. Alții ar vrea să existe în continuare. Alții acuză americanismul că și el este o sferă de influență. A patra categorie vrea să vadă în China o răzbunare antiamericană asupra lumii americanizate.

Eu, personal, dacă mă întrebați, aș vrea să fac parte dintr-o a cincea categorie. Aceea care conștientizează că factorul economic domină nelegitim factorul politic. Nici invers nu ar fi normal. De aceea aș vrea să căutăm normele de constituționalizare a relației legitime dintre economic și politic așa cum am constituționalizat relațiile puterilor statului. Așa cum e azi lumea noastră, dominată de oligarhiile financiar-economice, ea este tot mai puțin democratică. Esența democrației fiind Constituțiile, nicio Constituție nu oprește azi puterea politică să exonereze puterea financiară atunci când ea produce mari crize prin propriile sale vicii.

Puterea financiar-economică nu este o putere a statului, ci a societății. De aceea ea a putut deveni suprastatală și suprapolitică. Ea este o putere a societății la fel cum este și puterea cultural-spirituală. O constituționalizare a relației societate-stat a devenit necesară.

Războiul din Ucraina nu aduce conștientizarea de care vorbesc, dar abuzurile puterii oligarhiilor economico-financiare din premisele acestui război (și ale altora) ar trebui să aducă mai multă luciditate intelighenției care azi, ca și ieri, vrea să înțeleagă în ce lume ne aflăm.