Ziarul Cotidianul a deschis paginile sale către subiecte de profunzime ale societății noastre. I-am invitat pe foștii prim-miniștri ai României să scrie lunar – sau ori de câte ori simt nevoia să lanseze o idee importantă în spațiul public – o analiză pe teme-cheie, arzătoare, la ordinea zilei.
Analizele și sintezele pe care le vor scrie – și pe care le veți putea citi în Cotidianul – se vor baza pe experiența pe care au avut-o în fruntea Executivului român. Vor fi variante complexe de rezolvare a unor chestiuni care frământă astăzi societatea noastră. Este contribuția dumnealor la depășirea marasmului de vorbe și intrarea în lumea concretă a soluțiilor. (Simona Popescu)
PETRE ROMAN: DISPARIŢIA PUTERII EXEMPLULUI
N-am mai auzit de multă vreme să fie utilizată sau cel puțin menționată locuțiunea „puterea exemplului“, pe care o întâlneam des în anii de școală ca și în universitate, dar și în orice loc de muncă.
Cel mai probabil, pentru că educația morală, atât cât se mai practică în școală și în familie, pare să fie deconectată de adevărul imoral al prea multor realități, îndeobște al celor politice.
Exemplele bune, extrem de rare
Educația morală se obține cu precădere prin puterea exemplului. Dacă aceasta pare să fie pe cale de dispariție nu e pentru că exemplele bune nu ar mai avea putere de influențare, ci pentru că ele sunt extrem de rare în societate și mai ales în politică. Procesul prin care ne facem bine înțeleși – unii pe alții – în calitate de cetățeni, prin care ne autodisciplinăm ca oameni liberi, procesul pe care grecii democrației ateniene de acum 25 de secole îl numeau Paideia, cere să vrem să spunem adevărul și să ne eliberăm de minciună.
Marile figuri publice au o răspundere personală absolută în acest proces de educație.
Dacă ele contribuie la ordinea morală, o fac prin exemplul lor bun, dar dacă, dimpotrivă, o destramă, o fac prin exemplul lor rău.
Din lipsă de bune exemple, din lipsă de competență și, mai departe, din lipsă de răspundere și nepăsare, avem tabloul inevitabil al dezamăgirii românilor față de politică.
„De ce nu ați reușit atunci?“
Acest început de secol XXI, care avea marea șansă de a reuși un drum al unei veritabile dezvoltări a României, e un drum al continuității în neputință, în superficialitate și fals patriotism.
Acest spațiu de exprimare a opiniei mele mi-a fost acordat de Cotidianul în virtutea faptului că am fost prim-ministru. E firesc să vină întrebarea: „De ce nu ați reușit atunci?“. Poate că întrebarea „De ce nu reușește România saltul de modernizare atât de așteptat?“ e greșit pusă, de vreme ce nu i-am găsit un răspuns în atâta amar de ani. Mă gândesc că răspunsul stă tocmai în faptul că nu poate fi vorba despre un salt, ci mult mai mult despre o continuitate la realizarea tenace, competentă și inteligentă a unor planuri de dezvoltare care să treacă dincolo de bătăliile politice dintre partide sau șefii lor. Am mai scris undeva că am avut parte de aporie – contradicții fără drum de ieșire, afazie – neputința de a decide și anomie – absența unor legi juste ca și a standardelor morale.
Epoca opiniilor slabe și a respingerii adevărului
Suntem acum în epoca opiniilor slabe, efemere, căci ceea ce e clamat cu emfază politicianistă azi, mâine e ca și cum n-ar fi existat. Nu se produce consecința spre ceva cât de cât mai bun.
Am auzit zilele acestea de la prim-ministru și de la diferiți miniștri că „azi încă nu știm cum va fi o lege sau o decizie a Guvernului, dar mâine vom ști mai mult“. Mâine însă nu e decât prelungirea nefericită a „azi“-ului.
Și mai e ceva extrem de supărător la nu puțini oameni cu mari răspunderi în conducerea statului sau a sistemului de justiție. Puși în fața unor situații clare, care îi deranjează din marea lor automulțumire, ei resping cu putere adevărul. Cicero îi vedea așa cum sunt, cu 2000 de ani în urmă: „ille verum esse plane negat“.
Când PSD-ul a învins categoric la ultimele alegeri, stăpânirea mea de sine, adică gândirea la rece despre ceea ce știam că este acest partid și sunt liderii săi, m-ar fi îndemnat la multă circumspecție. Însă înțelepciunea practică a cuvintelor lui Aristotel – „Dacă stăpânirea de sine te face să perseverezi în orice fel de opinie, ea poate fi și rea“ – m-a făcut să-mi suspend judecata aspră. Programul de guvernare era construit pe două componente într-o corelație absolută, precum doi frați siamezi. Pe de o parte, creșterea sensibilă a veniturilor tuturor românilor, iar pe de alta, pornirea unor puternice motoare economice axate pe mari lucrări de infrastructură și mari proiecte industriale.
Urma ca Guvernul să lucreze cu voință neclintită și cu multă expertiză pentru a pregăti legile necesare, inclusiv înlăturarea reglementărilor care constituiau obstacole și formularea obiectivelor principale de dezvoltare economică, ca Parlamentul să-i asigure Guvernului tot sprijinul în realizarea legislației necesare.
„Nu bate cocoșul să facă ouă“
Fundamentarea acțiunii Guvernului trebuia, firesc, să fie bazată pe o comunicare sinceră și bine articulată. Astăzi pot afirma că marile proiecte economice sunt o ficțiune, iar creșterea veniturilor – un adevăr încă mic și, mai ales, neconsolidat.
Cauza acestei realități este exact incapacitatea de a pune în operă simultan cele două componente.
Guvernarea PSD este în cel mai bun caz neeconomică, lipsită de înțelegerea fenomenului economic (fiindcă preferă să-l ignore) și centrată doar pe politică socială. Or, politica socială este destinată redistribuirii spre atingerea unui echilibru social și nu ține loc de politică economică. Precum vorba populară „nu bate cocoșul să facă ouă“.
Am avut un sentiment de îndoială la începutul acestei guvernări, din două motive:
1) Nu au pornit la drum cu un plan de acțiune, cu etapizarea obiectivelor, termene de inițiere și de finalizare și factorii competenți și răspunzători în tot ceea ce însemna zona de dezvoltare economică;
2) Nominalizarea pentru funcții de miniștri și secretari de stat mai ales pe criteriul de partid („e de-al nostru, îl știm noi“), și nicidecum al competenței profesionale și al atitudinii morale.
Impas și stagnare
În doar câteva luni, ambiguitatea politică, split-ul (cum se zice azi) între interesele de partid și cele ale guvernării și mersul călărețului singuratic, nesigur pe el, au instalat guvernarea PSD în impasul unei majorități parlamentare puternic ancorată în stagnare.
Istoria acestei guvernări urmează un model predominant de insucces, de repetare a unor experiențe eșuate din trecut.
Îmi doresc astăzi, la fel de puternic ca și după Revoluție, să putem dovedi că democrația românească e compatibilă cu scopul național al dezvoltării țării. Exemplele vieții reale s-au ținut lanț, arătând prea adesea contrariul.
Democrația poate risipi energiile poporului și amorți elanul solidarității naționale. Se înțelege, nu democrația ca sistem politic, ci felul de a fi al conducătorilor aflați la conducere prin voință democratică. l
(Intertitlurile aparțin redacției)
– asta da exemplu, neulander asasin al presedintelui republicii