Putem spune că Al Doilea Război nu s-a sfârşit în totalitatea lui. Criza ideologică şi politică europeană din anii ’30 pare să fi marcat societatea mai mult decât altele, deschizând palierele unei tenebre. Modernitatea oficială a trecut cu o uşurinţă incredibilă peste adevărurile acelei perioade, lăsându-le în aria propagandei distorsionante. Sfârşitul Războiului a adus o perioadă la fel de întunecată ca aceea pe care a generat-o. Lagărul comunist a făcut din victoria Aliaţilor propria sa victorie, aducând în propria sa maşinărie distrugătoare centrele lumii. Întreaga gândire cultural-filosofică, politică a fost denaturată, într-o perspectivă unică, vecină apocalipsei. Locul marelui Führer a fost luat de alţii, nu foarte diferiţi. În cazul României, clasa inteligentă, cultivată şi onestă a fost distrusă fizic sau marginalizată.
După 1990, acest fapt nu a fost prezentat public în dimensiunea lui reală de către noua putere politică, spre a fi asumat de către întreaga societate. Majoritatea liderilor politici români cu pretenţii reformiste, după căderea comunismului, ca dovadă pe cine şi ce reprezentau, au avut adevărate atacuri de panică privind reabilitarea reală a deţinuţilor politici. Destalinizarea României, de fapt, nu a avut loc. Nedreptăţile acelei perioade care au perturbat istoria pe termen nelimitat stau ca un munte care în orice clipă se poate prăbuşi peste noi toţi. Şi nu este exclus să se prăbuşească într-o bună zi.
Liderii care sărbătoresc astăzi Victoria aliaţilor încă tremură în faţa preşedintelui-dictator al Rusiei, cel care are o prestaţie destul de asemănătoare cu a lui Adolf Hitler. Nu din motive neapărat strategice, ci mai mult de castă, politicienii postbelici se mai află într-un joc care secătuieşte rezervoarele morale ale societăţii. Stânga şi dreapta europeană nu şi-au însuşit decât tezismul livrat de Moscova stalinistă. Atitudinea Vestului faţă de Est, faţă de întregul fenomen politic, s-a redus la incriminarea corupţiei, de parcă ar fi fost o epidemie. Subiect mult prea simplu, însă exterior perspectivei şi solidarităţii europene care trebuie structurată şi sprijinită. Întreaga Europă ar trebui să îşi clarifice identitatea comună, altfel pot surveni multe surprize, care deja se anunţă. Asumarea acestei istorii de către generaţiile de acum poate aşeza climatul european pe alte baze. Criza politică actuală a UE are la bază tocmai clişeele de acum câteva decenii, cu variante pentru Est şi Vest. Europei de Est i s-a indus după 1990 un complex care se resimte, care este folosit în stabilirea unor reguli comunitare defectuoase. Invocarea cazuisticii şi a ideologiei celui de-Al Doilea Război devine tot mai acută actualului curs al politicii europene. Oamenii politici scoşi din cutiile unor interese partinice, mesageri ai unei hegemonii periculoase, stridente, nu mai au niciun sens. Prezenţa lor va acentua naţionalismul, stările conflictuale care se înteţesc.
Perturbarea vieţii intelectuale prin anexarea ei propagandei se mai resimte. În unele ţări din Est mai există instituţii, personalităţi publice, sacralizări care obturează o reală comunicare, conducând firul lucrurilor prin ele însele. O altfel de cenzură, de manipulare, care se declară realmente democratică, şi-a făcut loc în spaţiul public. România este plină de asemenea cazărmi ideologice care îşi arogă statutul de reprezentante ale intereselor sectoriale, publice. Cum să vadă oamenii politici, responsabilii europeni, aceste lucruri, când ei înşişi, în alţi parametri, sunt identici celor din Est. România le întrece pe toate celelalte state din Est în păstrarea formulelor totalitare care produc pe bandă rulantă corupţia.
Franţa şi Belgia, recent, au fost scena unor reprobabile acte de antisemitism. În întreaga Europă, evreii au unele probleme inacceptabile, de condamnat public şi instituţional. Privind lucrurile extins, după unii, aceştia nu mai au dreptul nici la propriul stat Israel. Negarea Holocaustului pare tot mai mult o frondă care îşi arată din când în când roadele violenţei. Cu actualii politicieni, protagonişti ai deturnărilor financiare, implicaţi în şantaje şi propagandă rasială, Europa nu are prea multe şanse să rezolve această problemă mortală. Aşa glorioasă şi impunătoare cum este Europa, aceste situaţii o pot face mică, sortită unor dezastre pe care nu le mai poate exporta, aşa cum s-a întâmplat cu comunismul, cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război.
Fără rolul decisiv al Americii, Europa s-ar fi transformat dintr-o ruină în alta. Parteneriatele cu America, aşa cum sunt, menţin bătrânul continent într-o anvergură a speranţei. Alta nu există. Europa mai are multe de învăţat de la America, inclusiv modul în care să îţi ajuţi aliaţii.
