Războiul mondial al statuilor

Pe fondul anxietății colective declanșate de epidemie și consecințele ei economice s-a declanșat un adevărat război mondial al statuilor. Statuile sunt un pretext: cei care le atacă sunt în general ignoranți istoric, precum majoritatea locuitorilor urbani. Știu ce statui să atace pentru că au lideri și instigatori care publică locațiile lor și crimele de care sunt acuzate și convoacă trupele pe Internet, o strategie de guerillă urbană folosită și la rebeliunile anti-dictatori din ultimii ani, și la jihad, și la războiul cu drogurile.

E un război prin proxy (înlocuitori): statuile țin locul grupului de statut superior, și ce este atacat este acest statut și legitimitatea sa. E mondial, pentru că a fost universalizat, și pentru că nu există societate unde să nu existe conflict pentru statut social între grupuri, iar evenimentele au oferit muniție celor care se percep inferiori. Și e revoluționar, pentru că o elită a grupului minoritar și aliații lor din cel majoritar, cu vederi de stînga nu urmăresc nici mai mult, nici mai puțin, decît înlocuirea elitei conservatoare care a ridicat și protejat aceste statui cu elita lor alternativă, contestatară.

Revoluțiile timpurilor noastre s-au cam împotmolit în general în ultimii 20 de ani, dar lunga recesiune și incertitudine care urmează promite ca asta să fie consumată pînă la ultimele cartușe, afectînd ierarhii sociale și naționale. Unele din aceste ierarhii sunt fundamentale pentru identitatea Occidentului așa cum o știm, și nu e clar cu ce pot fi înlocuite. Liderii europeni de azi sunt văzuți ca urmașii unor puteri colonizatoare, nedemocratice și rasiste, ca și cum nu tot din cadrul acestor puteri și acestor elite s-ar fi desprins cei care au fost contra tiraniei, sclaviei sau contra colonizării și au reușit eventual să le elimine: și pe aceia îi moștenim ba chiar lumea noastră reflectă partea progresistă a Occidentului.

Desigur, nu s-a eliminat toată discriminarea, toată inegalitatea, etc. Universalismul etic, despre care mai nou am scris termenul de dicționar în Oxford Encyclopaedia of Administration, este un ideal: să te străduiești pentru o lume a perfectei egalități de tratament și oportunitate e standardul normalității în zilele noastre. Apropierea prea mare poate avea însă accente distopice sau controversate de care e bine să fim conștienți, cele în care agențiile scandinave pentru copii consideră că oricine poate fi un părinte la fel de bun ca părinții naturali, de exemplu.

O revoluție care are la temelie egalitatea de statut nu se poate opri și nici contesta. Orice asemenea mișcare egalitară are, vorba autorului meu liberal favorit (unii zic conservator) Alexis de Tocqueville, un motor divin, și nu se consumă pînă la satisfacerea acestei aspirații pentru egalitate, chiar mai puternică (spune el, un observator al unei revolutii în trei acte, 1789, 1830 și 1848) decît nevoia de libertate. Nimeni nu cîntărește azi, cum nu s-a cîntărit la nici o revoluție, dacă elita alternativă e cu adevărat mai capabilă să livreze universalism etic.

Majoritatea țărilor foste colonii sunt conduse de cleptocrați astăzi, fie ei democrați, fie autocrați, și puterea explicației cu greaua moștenire a pălit demult. E frumos să dai drumul la eliberări naționale și sociale, dar cu cît mai radicale sunt, cu atît mai repede devin noi forme de subjugare. La asta servește corupția, anulează și uniformizează clivajele vechi. Noi numim asta în științe politice primatul explicației politice: totul e despre putere, cine are putere crează oportunități economice. Cîți din cei care asediază statuile vor universalism etic, și cîți doar să ia locul celor care îi discriminează pentru a profita la rîndul lor? Răspunsul variază de la țară la țară și de la un grup la altul, dar judecînd după ce se întîmplă atunci cînd contestatarii ajung undeva la putere răspunsul este: o minoritate, chiar dacă televiziunile occidentale dau impresia zilele astea că toată lumea. La fel de bine am putea aștepta ca acela care recuperează mingea din grămada de rugby, în loc să cîștige puncte marcînd cu ea, o va decupa să dea fiecăruia din ceilalți o pătrățică.

E greu, ca atare, să discuți statuile cînd statuile sunt un pretext, și să oferi nuanțe cînd motorul unei mișcări nu e rațional, ci atavic.

De la Emmanuel Macron la istorici, unii apropiați mie, statuile au fost discutate și apărate, și foarte convingător.
De asta azi, cînd scriu eu, psiholog și nu istoric, despre statui adevăratul subiect sunt contestatarii lor și atitudinea noastră. Nu se poate să nu te pună pe gînduri ce puțin am evoluat de la alte mișcări contestatare, unele vechi de sute de ani.

Autorii Reformei religioase în Europa, care criticau catolicismul pentru promovarea superstițiilor și corupției au masacrat statuile religioase: din Anglia în Germania și azi vezi urmele acestui progresism (și progresism era, în felul său) însoțite de o barbarie la fel de adîncă. Reprezentanții iluminismului, care au făcut Revoluția franceză, au tăiat capul regilor de pe Notre Dame și au nimicit gisanții din basilica mortuară de la Saint Denis.

În războiul civil spaniol din secolul trecut biserici magnifice au fost devastate de luptătorii pentru egalitate, care au masacrat Isuși, Fecioare, cavaleri, prelați, îngeri și sfinți. Ilf și Petrov, la rîndul lor, povesteau în schițele lor comico-tragice cum la revoluția bolșevică mujicii tăiau capetele copiilor de nuduri antice pe care le găseau prin parcurile conacelor asupritorilor lor, pe care le devastau.

Suntem însă în secolul XXI, și dezaprobăm asemenea vandalisme. Poți să apreciezi Reforma, să ții cu republicanii francezi sau spanioli, să fii contra iobăgiei și tot ce vreți, fără să vezi partea luminată și rațională a atacului asupra statuilor. Nu putem rescrie istoria în fiecare moment ca să o facem justă: asta e distopie periculoasă. Ceea ce suntem e făcut din ceea ce am fost, așa cum o biserică gotică a crescut peste un arc de cor romanic, care stă pe două coloane rămase din templul roman, care au fost puse pe o temelie mai veche a unui popor neolitic.

Nu putem, din cauză că neoliticii făceau sacrificii umane, romanii aveau sclavi, pe timpul arhitecturii romanice biserica ardea oameni pe rug și așa mai departe să înlăturăm aceste temelii pentru că expresia lor cea mai avansată, fleșa gotică aproape de cer se sprijină pe ele. Timpul trecut e cuprins în timpul prezent, care e deja parte din viitor: T.S Eliot, poet de care puțini manifestanți au auzit, spunea că timpul, în nici o formă a sa, nu poate ca atare fi mîntuit (redeemable). Nu putem curăța istoria după noi, ca monștrii lui Stephen King care vin din urmă și devorează fizic lumea din secunda precedentă ca să lase loc celei noi.

Desigur, statuile, înainte de a fi contestate, sunt folosite și folosirea lor politică atrage asemenea mînie. Diverse regimuri politice se pavează cu statui. În comedia Goodbye, Lenin uriașa statuie de 20 de metri a lui Valdimir Ilici este evacuată pe cerul Berlinului de un elicopter, simbolizînd noile timpuri. Îm realitate, statuii i s-a tăiat capul de trei tone, care a fost îngropat cîțiva ani într-o pădure din BrandenburgMai recent însă, a fost dezgropat și plasat într-o galerie a statuilor istorice, la citadela din Spandau.

În bună companie: alături sunt monumentele romantice ale liderilor istorici, venite de pe o alee din parcul Tiergartan (parcul a fost refăcut, dar nu s-au mai pus la loc statuile enorme de margrafi, caracterul de acum fiind mult mai natural și sălbatic față de planul de acum o sută de ani), statui din perioada prusacă, whilhelmiană, național socialistă și multe altele, celebrități și figuri obscure, buni sau răi, de tot feluldin toate epocile.

Favoritul meu e un cavaler fără cap, care își ține cu grijă coiful sub braț.

Poți schimba explicațiile statuilor, sau locul lor, dar să le tai capetele și să le ceri aneantizarea e mai degrabă barbar.
Fiecare din noi e chemat, din păcate, ca la orice revoluție, să ia partea unei tabere.

Prefer tabăra statuilor pentru că aceia care le atacă devin parte a gloatei și își pierd caracterul uman. Cine înnoadă ștreangul în jurul gîtului unei statui, indiferent pentru ce cauză, nu avansează civilizația, ci recade în vechiul tipar comportamental al epocilor precedente. Nu se poate să manifestezi pentru progres și să acționezi cum ai fi făcut-o cu sute de ani de civilizație în urmă. Trebuie să stăm între statui și gloata care le atacă nu pentru că orice statuie e prețioasă, ci pentru că orice om care se topește în gloată e un om pierdut. Lupta contra discriminării trebuie mutată de pe frontul statuilor.