Rolul secret al crizelor economice

Criza economică din 1929 a fost cauzată de lipsa de supraveghere a FED asupra lăcomiei băncilor. Soluţia ieşirii din criză, atunci, a fost „mai mult etatism”, nu „şi mai mult liberalism”.

Cauza reală a crizei din 2008 a constat în politica FED asupra dobânzii de referinţă. Coborârea referinţei până la 1% a permis băncilor să crediteze cu garanţii imobiliare fictive. Ţelul aflat în joc era socialist: fiecare să aibă propria sa casă. Ieşirea din criză, de asemenea, neliberală: să luăm bani din veniturile generaţiilor următoare.

De două ori într-o sută de ani, aşadar, FED a jucat în aşa fel încât viitorul să devină un amestec de socialism şi liberalism. Socialişti la pagubă, liberali la profit.

Acum, în România, o treime din IMM-uri au datoria mai mare decât averea. Legea le-ar obliga să-şi declare falimentul. Nu se întâmplă aşa. Peste 200.000 de IMM-uri trag mâţa de coadă, calibrând salariile la valori coborâte către cota salariului minim. Dacă ar intra în faliment, statul ar avea pe cap un milion de şomeri. Ce e acest joc dacă nu un amestec de socialism (la salarii) şi liberalism (în privinţa persoanei juridice a întreprinzătorilor)?

Ceauşescu avea o dogmă: în socialism să nu fie şomeri. Ceauşeii actuali au altă dogmă: să ascundem şomajul real prin nedeclararea falimentelor acolo unde ele s-au instalat. Cine ar putea constata aceste falimente? Băncile. Care pot şti câte IMM-uri au datoria mai mare decât averea. Ştiu, în fapt, această statistică, dar aleg să nu aibă pierderi contabile vizibile prin aplicarea legii. Să rămână pierderile nemarcate în contabilitate.

O nouă criză economică? Atunci, pierderile vor deveni vizibile, şomajul va fi mare, iar băncile îşi vor acoperi găurile cu bani din viitor.

Construim, azi, un munte format din peşteri tot mai mari. Găurile din munte sunt scobite în veniturile generaţiilor viitoare.

Liberalismul? Pare că aceste găuri ar fi opera sa, viciul său intern. Adevărul e că este opera viciilor celor care îşi spun liberali, dar lucrează, pe termen lung, pentru socialism, pentru ca, pe termen scurt, să-şi îndestuleze o lăcomie de neîndestulat.

Întotdeauna, economiştii cu minţile clare au susţinut că un regim economic depinde de natura umană. Ce fel de regim avem atunci când viciile cele mai mari ajung să conducă sistemul economic? Oligarhia lăcomiei, i-am putea spune. În criza pandemiei (care a devenit şi una economică), extragerea banilor de la contribuabili pentru oligarhi se face şi din veniturile prezentului. Ce altceva este acest joc globalizat al vaccinurilor care nu au efectele clasice ale vaccinurilor, ci doar ale unui tratament repetabil?

Ştim acum că Marx n-a pretins că ar avea o teorie generală a istoriei. Despre Rusia spunea că, dacă va fi să treacă prin capitalism, atunci, la fel ca Anglia, va proletariza proprietăţile comunale rurale. Şi nota nervos: „Atâta tot”. Polemiza cu un marxist. Eu nu spun, ca acest interpret al meu, că, trecând prin capitalism, Rusia are a trece în curând la comunism – asta a ţinut Marx să precizeze.

Asta n-a împiedicat deloc fake-ul leninist cu privire la aşa-zisele legi marxiste ale istoriei să se impună drept adevăr. Lenin a aplicat grila dialecticii hegeliene asupra unei anume epoci şi a pretins că o face în numele unui adevăr supraistoric dezvăluit de Marx. Dar Marx spusese deja că nu deţine adevăruri supraistorice cu privire la istorie. O făcuse însă în scrisori private către Engels.

Pentru Lenin, capitalismul era antiteza epocii feudale, aşadar, hegelian gândind, avea a urma o sinteză. De ce n-ar fi fost chiar capitalismul o sinteză între epoca feudală şi cea sclavagistă? O asemenea idee nu ar fi fost de niciun folos Revoluţiei. Lenin potrivea formele de formatat prăjituri în aşa fel încât să rămână aluat destul pentru formatul preferat de el.

Dacă teza ar fi fost capitalismul, antiteza, comunismul, cum ar fi arătat sinteza? Şi cât ar fi fost de aşteptat?

Cert este că, azi, asistăm la frământările unei sinteze care pare a se precipita dintr-o considerare a capitalismului drept teză şi a comunismului drept antiteză. Ceea ce se iveşte în istorie pare, acum, un amestec incongruent, dar nu trebuie să uităm că noii hegelieni, formaţi în jurul lui Alexandre Kojève în anii ’30 ai secolului trecut, non-leninişti fiind, au ales discreţia maximă în privinţa viziunii lor de viitor.

Bogdan Călinescu a publicat în franceză, în 2005, o carte cu titlul „Acest stat care ucide Franţa”. Un miliardar francez a ţinut să-l cunoască şi l-a invitat în biroul său. Românul, naturalizat în Franţa, a fost impresionat de cei 200 de metri pătraţi ai biroului şi de două portrete mari atârnate pe pereţi, singurele două imagini din încăpere. Erau mutrele lui Mao şi Lenin. N-a reuşit să obţină o explicaţie plauzibilă din partea miliardarului. Nimic altceva decât o glumă: „Să nu se creadă că noi, bogaţii, n-am avea inimă”.

În opinia mea, gluma ascunde un gând kojèvian. El spune că viitorul are a aduce forme de guvernare care să împace raţiunea cu sentimentul şi mai ales cu resentimentul.

O convorbire aşa-zicând apocrifă din 1929, la Paris, între şeful spionilor sovietici din Franţa şi un membru al Biroului Politic, ni-l prezintă pe şeful spionilor încercând să-l convingă pe politruc că aliaţii cei mai importanţi ai comunismului, obiectiv aliaţi, nu subiectiv, dar uneori şi subiectiv, sunt bancherii capitalismului.

Socialismul bancherilor se pregăteşte, acum, să introducă în joc venitul individual garantat. Capitalismul rămâne capitalism în pofida acestui socialism câtă vreme cel care va beneficia de acest venit garantat are a fi deposedat de orice proprietate (ca posibil mijloc de producţie). Aceasta este esenţa unei relaţii capitaliste: să nu am decât capacitatea mea fizică şi intelectuală de muncă şi să fiu nevoit să o ofertez celui care are capacitatea de producţie. Fără acest tipar (fără această structură), nu apare ca fiind naturală legea cererii şi ofertei. Dar ea nu este naturală. Ca să ajung să nu am decât capacitatea mea de muncă, multă violenţă istorică a curs prin lume. Şi nu văd de ce aş lăuda fructele violenţei, în loc să laud fructele pământului ce mă hrăneau în vechime.

Of, of… Nici fructele naturii nu le pot lăuda. Din lumea lor a venit păcatul originar.

Cu ce rămân? Pierd înclinaţia de a lăuda şi am a mă mulţumi cu ispita de a cunoaşte.