România sănătății aeriene

Aud din ce în ce mai des în spaţiul public că românii ar trebui să înveţe să îşi respecte valorile şi elitele, parcurgând astfel prima etapă către o naţiune civilizată care ştie să preţuiască educaţia şi implicit să găsească calea spre progres.

Dincolo de grotescul stereotipiei şi al clişeului (deh! Patul lui Procust trebuia să-şi găsească un loc şi în locuinţa noastră), am căutat să înţeleg fondul problemei… Şi ca să nu depăşim tărâmul clişeelor, mă chinuie din ce în ce mai mult întrebarea dacă noi, ca oameni, avem vreun rol în această viață, și care ar fi acesta.

Să fie de vină era tehnologiei şi viteza de conectare la Internet? Atunci, am făcut săpături în copilărie, mânat tot de clişeul „dascălului deschizător de drumuri“, şi m-am întors în lumea mea la fel de dezamăgit, când în urma retrospectivei am înţeles că pentru mine şcoala a făcut ceva şi că îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit o curiozitate peste limite, făcând din mine și un bun autodidact.

Am mers mai departe cu retrospectiva și, trecând într-un alt domeniu esenţial pentru o societate dezvoltată, şi anume sistemul sanitar, am descoperit că fie datorită genelor, fie datorită stilului de viaţă şi al educaţiei în acest sens, am ajuns ca până la vârsta de 40 să nu fi avut foarte mare nevoie de serviciile medicale ale controversatului domeniu de activitate. Însă mă încearcă un sentiment de teamă că într-o zi va trebui să merg fie într-o sală de operaţie, fie într-o sală de judecată, iar până atunci nu-mi rămâne decât să mă rog şi să încerc să mă ţin departe de problemele de orice natură.

„Mica atenţie“ din sistemul de sănătate, „interesele majore“ care se nasc în jurul sistemului de justiţie au generat un cerc vicios, în care ne învârtim zilnic neputincioşi.

În ultima vreme am asistat la  tot felul de arestări, care mai de care mai spectaculoase, ale unor medici de talie internaţională, medici care se fac vinovaţi de multe atrocităţi de zeci de ani. Asistăm la dezvăluiri incredibile cu privire la oameni importanţi din justiţie şi din servicii, fapte care de asemenea se întind pe parcursul unei perioade lungi de timp, perioadă în care toţi am fost precum cele trei maimuţe înţelepte cu origini nipone: Mizaru cea cu ochii acoperiţi şi care nu poate vedea Diavolul, Kikazaru care îşi acoperă urechile şi nu poate  auzi Diavolul şi Iwazaru care îşi acoperă gura şi nu poate vorbi cu Diavolul.

Din păcate, această atitudine au avut-o şi serviciile plătite din bani publici, dar ceea nu au înţeles şefii serviciilor este că dacă în interpretarea asiatică cele trei maimuţe sunt simbolul înţelepciunii, în interpretarea occidentală înseamnă „omisiunea sesizării“, făcându-se referire, absolut întâmplător, la capitolul infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.

Nimeni nu poate nega jaful național, dar cu toate acestea mecanismele de apărare împotriva atrocităţilor nu funcţionează. După 1990 s-a tolerat acest sistem al „micilor atenţii“, în contextul în care medicii aveau salarii mizere. Prin Decizia 26/2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş şi a stabilit că: Medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public. În acest context, medicii angajaţi ai spitalelor au dreptul să aibă cabinete medicale, societăţi în acelaşi domeniu de activitate cu cea care o practică la stat? Aici intervine o întrebare legitimă, ei vor apăra interesele statului sau sunt predispuşi să apere interesele propriilor clinici?

În sistemul actual de sănătate există o triplă subordonare, ceea ce din punct de vedere administrativ este o catastrofă. Un sistem funcţional trebuie să aibă întotdeauna reguli şi subordonări clare, ceea ce nu se întâmplă  în cazul unui spital judeţean, unde CAS plăteşte actul medical, Consiliul judeţean administrează, Direcţia de Sănătate Publică verifică din punct de vedere medical, iar în cazul medicului de familie, acesta este subordonat financiar la CAS cu care are contract, organizatoric DSP, iar disciplinar la colegiul medicilor. Soluţia ar fi regăsirea acestora în subordonarea unei singure entităţi administrative. Ca o măsură pentru rezolvarea problemelor menționate ar fi trecerea de urgență a spitalelor în administrarea Ministerului Sănătății.

La acest moment, Raed Arafat a reuşit să creeze un sistem de salvare  paralel cu al statului român. Nici în clipa de faţă actuala clasă politică nu înţelege gravitatea acestor fapte, deoarece am creat un conflict între serviciul de ambulanţă şi SMURD, care după ce a început ca o ambulanţă privată a fost integrat în sistemul Ministerului de Interne.

Soluţia în acest caz este unificarea sub o singură tutelă administrativă, în sensul în care salvările SMURD să treacă la sistemul de ambulanţă, punând astfel capăt acestor dispute.

O altă problemă importantă din sistemul sanitar românesc a fost desfiinţarea ierarhizării spitalelor, ceea ce a dus la situaţia în care serviciile medicale decontate de CAS să fie aceeaşi pentru spitalele  private şi pentru cele de stat. Spitalele private rămân o necesitate, datorită condiţiilor hoteliere care nu se găsesc în sistemul de stat, preluând o parte din pacienţii care oricum s-ar fi orientat către servicii medicale din afara ţării. Problema acestor spitale este că, dacă apare un caz mai complicat, acesta va ajunge întotdeauna în spitalele de stat. Prin urmare, ar trebui reglementată această situație foarte clar, fie tratează pacientul până la ameliorare sau vindecare, fie autoritățile nu le mai eliberează autorizații de funcționare.

Medicina primară are un rol esenţial în actualul sistem de sănătate. Dacă aceste cabinete medicale ar fi dotate cu aparatură medicală, cu investiţii de la minister, fonduri europene etc., am asista la o degrevare a serviciului de primiri urgenţe din spitale.

Se împlinesc 166 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, omul care a reuşit să zugrăvească mai bine decât oricine o epocă din existenţa poporului român, epocă care a devenit atemporală prin specificul preocupărilor şi al limbajului. Cum nenea Iancu spune că „proştii mor, însă prostia e nemuritoare“, îmi permit să spun că, uneori, şi dezordinea, și corupţia sunt nemuritoare.

Să ne trăieşti, nene Iancule, şi îţi mulţumim că eşti român!