Spiritualitate şi istorie

“Părintele Justin Mărturisitorul”

Părintele Justin a fost un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos care a luptat cu spada iubirii în mână să aducă biruinţa binelui asupra asupra răului absolut.

“Tradiţiile noastre populare vestesc Naşterea lui Hristos… Naşterea Domunului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem spre a se răstigni pe Golgota ca să ia asupra sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de Răstignire, de Înviere, dacă nu plecăm de la Naştere. Apoi putem admira frumuseţea unei familii sfinte, a lui Iosif şi a Mariei, ca un model de vieţuire creştină”.

“În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice, de la frezele pentru rocă, şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acesta a fost momentul când am intrat în ascensor şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol. Era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând Hristos a înviat! Apoi, am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină, în locul nostru. Am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă”.

Înarmaţi-vă cu rugăciuni

“Tocmai atunci când e vorba să nu se vorbească, să nu se ştie, să nu se spună, monahul trebuie să strige mai mult. El e împotriva firii mereu. Asta-i viaţa monahală. Monahul stă de veghe acolo la miezul nopţii. Se aude un clopot, bate o toacă, se cântă Sfânta Liturghie şi e tot timpul treaz ca un apărător al vieţii noastre creştin ortodoxe”.

Albumul Cristinei Nichituş Roncea, “Părintele Justin Mărturisitorul”, apărut în condiţii grafice excepţionale, la Editura “Mica Valahie”, prilejuieşte o călătorie prin lumea ortodoxă românească, dar şi un elogiu adus Părintelui Justin, un elogiu adus frumuseţii divine.

“Mânăstirile sunt locuri care pentru mulţi par rupte de realitate. Dar nu este deloc aşa. În mânăstiri sunt oameni bine ancoraţi în prezent şi determinaţi pentru viitor mai ales pentru că îşi cunosc trecutul. Am văzut şi am trăit minuni. Sunt călugări – stânci de credinţă, sunt măicuţe – mlădiţe ale adevărului, sunt oameni care par a fi sfinţi coborâţi pe pământ. Priviţi la chipurile lor: câtă blândeţe, câtă căldură!”

Părintele Justin Mărturisitorul

Cristina Nichituş şi-a dorit ca fotografiile sale să fie privite cu sufletul. Fotografiile ei sunt o invitaţie aşadar de a păşi pe calea iubirii şi a adevărului.

După expoziţia “Precum în cer”, deschisă la Palatul Şuţu, în care autoarea ne-a propus să trăim într-o expoziţie de fotografii ce te înalţă şi care te duc spre o lume în care cuvintele sunt de prisos, ea mărturisea: “Pentru mine, vizita la mânăstirea Petru Vodă a fost o experienţă înălţătoare, o ocazie fără precedent de a învăţa că poţi să fii mai fericit prin simplitate, străduindu-te să îndepărtezi influenţele nefaste, să te bucuri de frumuseţea din jur, pe care o găseşti în natură, dar şi în oameni. Credinţa te învaţă să fii bun şi astfel ajungi să fii fericit prin tine însuţi, fără să aştepţi neapărat ceva de la cei din jur. Dincolo de situaţia politică, de agitaţia din oraş sau de problemele personale, oamenii pot afla că monahii din mânăstirile României se roagă pentru fiecare suflet de român, că există oaze şi fortăreţe ale credinţei şi că Dumnezeu nu ne lasă. Avem tendinţa să uităm asta din cauza greutăţilor care ne apasă, însă credinţa chiar ne ajută să depăşim situaţiile dificile şi mai ales ne învaţă să-i ajutăm şi pe cei din jur, atunci când putem. A fost o minune, în primul rând. În sensul că această poartă mi-a fost deschisă de Părintele Justin, într-o seară de Crăciun, când eram la uşa chiliei sfinţiei sale alături de pelerini, maici şi călugări, cântându-i colinde. Este şi prima fotografie făcută cu Părintele, cu care de altfel am deschis expoziţia.

Părintele Justin a mers cu Evanghelia în faţă, rămânând ochiul de veghe al creştinătăţii

M-am străduit să percep cu sufletul ceea ce vedeam în jurul meu. Mă bucur că obiectivul aparatului de fotografiat a reuşit să surprindă ceea ce eu vedeam cu ochii minţii, ceea ce atingeam cu sufletul, ceea ce simţeam cu inima în acele momente”.

În acest splendid şi impresionant album cu fotografii radiind frumuseţe şi emoţie şi cu texte pline de înţelepciune îl descoperim pe Părintele Justin – Mărturisitorul, ultimul arhanghel al românismului, care într-o dimineaţă în zori şi-a ridicat uşor capul şi bunecuvântând în văzduh a rostit cu putere şi har: “Doamne, binecuvântează pe toţi românii din această ţară, apoi a rostit a doua oară: Doamne, binecuvântează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a rostit a treia oară: Doamne, bunecuvântează această ţară, România!”.

Cristina Nichituş ne descrie biografia unei biruinţe. Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă, la 10 februarie, într-o familie de români orotdocşi foarte evlavioşi. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mânăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică, întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica. Niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi pe cele de cultură, istorie, filosofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi deplin, de o seninătate milosârdnică ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative ale spiritului creştin al acestui popor.

Iubea animalele

“Şi-a făcut un ideal de a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire, fie a Cetăţii, fie a mânăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele trupului lui Hristos, Biserica”.

A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian, Boghiu, Grigore Băbuş, Gherasim, Iscu. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, Părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar din 1941, la Iaşi. Este hirotonit preot de Arhiereul Valerie Moglan, Vicar al Mitropoliei Iaşilor. În 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română în care slujeşte Sfânta Liturghie. Începând cu 1946 îşi continuă studiile la Seminarul din Roman. Faptul că nu a subscris niciuneia dintre iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 1948 şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris în 2008: “Legionarismul nu a fost o sectă. El s-a supus întru totul Bisericii Apostolice…”.

Părintele Justin

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, cu toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. “Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, Părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi”. Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor. A fost torturat şi anchetat până în august ’49 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. A rămas acolo până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, apoi la Gherla şi în alte închisori. “Nu mai eram o persoană, eram un număr: 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face şi a răspuns: “O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii”.

Mânăstirea Petru Vodă a devenit în 1992 o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească.

Minunile dumnezeieşti arătate prin Părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere.

Fiecare are datoria să mărturisească după puterea lui

Adeseori, Părintele Justin mărturisea: “Creştinul n-are de ce să se teamă dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorile ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe, de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”.

În perioada plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Părintele Justin a fost un Luceafăr între Părinţi. A strălucit cu sufletul, cu inima, cu dragostea, cu înţelepciunea, cu cuvântul atât de mângâietor şi plin de putere al lui Dumnezeu.

“Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”

Cu cinci sute de ani în urmă, Michelangelo începea lucrul la cea care avea să devină cea mai frumoasă operă de artă a lumii creştine, pictura tavanului Capelei Sixtine. Vizitatorii creştini, evrei, musulmani, iubitori de artă sau doar curioşi, sunt mişcaţi de frumuseţea şi valoarea ei estetică. Foarte puţini din aceste multe milioane de privitori plini de veneraţie, care intră în Capela Sixtină, ştiu că propria capelă a Papei, construită în inima Vaticanului, este o copie în mărime naturală a Sfântului sanctuar – Sfânta Sfintelor din vechiul Templu al lui Solomon de la Ierusalim. Aceştia ar fi cu siguranţă uimiţi să descopere că Michelangelo însuşi a introdus mesaje secrete în interiorul capelei.

Lucrarea de faţă prezintă fascinanta poveste a felului în care artistul a inserat mesaje în opera sa. Intenţia celor doi autori, Benjamin Blech şi Roy Doliner, nu a fost să ofere publicului o ficţiune bazată pe speculaţie, ci o demonstraţie privind sensurile şi mesajele ascunse. Astfel, Michelangelo pare să fi folosit un mesaj secret exprimând mesajul mistic al iubirii universale, conform învăţăturilor biblice originale, în contradicţie cu intoleranţa Bisericii timpului său, dar mai potrivit timpului nostru, prin apelul la reconcilierea dintre raţiune şi credinţă, dintre Biblia evreiască şi Noul Testament. Autorii îşi propun, în acelaşi timp, să îndepărteze prejudecăţile, cenzura şi ignoranţa care au impus timp de secole o percepţie canonizată şi ambiguă a picturilor de pe tavanul Capelei Sixtine.

Cartea se adresează marelui public, care va fi fascinat de revelaţiile propuse de noua lectură a Capelei Sixtine.

De ce oare l-a pus Michelangelo pe Dumnezeu în interiorul unui creier? De ce şarpele din Eden are arme? De ce Arborele Cunoaşterii este un smochin, şi nu un măr? După cum încearcă să demonstreze autorii, sistemul de semne şi semnificaţiile acestora nu sunt artificiale, ci, prin forţa argumentelor, reale. Mesajele ascunse ale creaţiei lui Michelangelo, evidenţiate în acest volum, au ca finalitate reconcilierea celor două religii, creştină şi iudaică.

“Când a apărut Michelangelo, la o generaţie după maeştrii frescelor iniţiale, el a luat asupra sa năzuinţa aproape imposibilă de a unifica întreaga capelă. Pentru a realiza acest lucru, a trebuit să proiecteze un pod de schele, o punte zburătoare de pe care să-şi creeze operele. Nimeni altcineva nu era în stare să-şi imagineze cum putea fi făcut acest lucru. Nimeni după el nu a putut să reproducă această realizare uimitoare. Puntea lui Michelangelo este privită ca un miracol ingineresc până în ziua de azi. Cu geniul lui, Michelangelo a construit multe punţi ale spirtitului. El a introdus în fresca tavanului imagini cabalistice care reflectau conceptul cabalistic al pardoselii de dedesubt. A legat linia genealogică a strămoşilor evrei de Iisus. A legat concepţia şi filosofia păgână de iudaism şi creştinătate. A unit iubirea lui pentru frumuseţea masculină de iubirea lui pentru Dumnezeu. A narat întreaga poveste a Universului, începând de la Creaţie, într-un fel care ne face să înţelegem originea comună a umanităţii.

Michelangelo ştia că Biserica, pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, trebuia să devină o paradigmă a adevăratei fraternităţi. Trebuia să existe o punte între bogaţi şi săraci, între cei care vorbesc de faţadă despre Dumnezeu şi cei care au disperată nevoie de asistenţa divină. Astfel, Michelangelo a umplut capela cu mesajele ascunse ale iubirilor lui pasionate şi ale furiilor lui îndreptăţite, împreună cu simbolurile mistice ale Dreptăţii Divine şi ale Îndurării Divine. Pentru el, Capela Sixtină era într-adevăr Sanctuarul, dar mai mult decât atât, Puntea menită să-l unească pe om de Dumnezeu, pe om de semenul lui şi, probabil cel mai dificil dintre toate, pe om de sinele lui spiritual”.

Cu opera lui Michelangelo, Capela Sixtină a căpătat un cu totul alt înţeles. Este acum în întregime plină de o comoară de picturi destinate nu doar ochiului, ci şi minţii.

Veţi descoperi secretele Crucifixului, dar şi ale Pieta, ale Boltei cereşti, de fapt ale Discului papal cu zece cercuri concentrice, ale Casei lui David, ale Celor patru colţuri ale Universului. Cu cât înaintăm de-a lungul frescelor, cu atât Michelangelo pare să ne conducă din ce în ce mai mult spre adânca cunoaştere a credinţelor sale: umanism, neoplatonism, iudaism, Talmud şi Cabala… Către acea uimitoare asociere de Sibile şi Profeţi.

“Drumul spre casă”

“Curtea Veche Publishing” lansează joi, 24 aprilie, la ora 18.30, la ceainăria “Cărtureşti Verona”, volumul “Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României”, prima carte dedicată celui mai tânăr membru al Familiei Regale a României, în colecţia “Cărţi Regale”. La eveniment vor lua parte ASR Principele Nicolae al României, Principesa Eleonor Schaumburg-Lippe, Filip-Lucian Iorga (autor), Iren Arsene (director Curtea Veche Publishing). Intrarea este liberă şi include şi o sesiune de autografe.

Pornind de la amintirile Alteţei Sale Regale şi apelând la documente, fotografii, obiecte personale, dar şi la lucruri ce fac parte din Colecţia Regală, unele dintre ele prezentate aici în premieră, volumul vorbeşte despre copilăria şi adolescenţa ASR Principelui Nicolae al României, despre studiile şi experienţa comunitară, despre primele sale călătorii şi expediţii, despre sporturile extreme pe care le practică, interesele şi activităţile întreprinse în folosul ţării noastre.

“Principele Nicolae iubeşte foarte mult România şi simte că aici e acasă. Cred că asta îl va ajuta să învingă toate dificultăţile, să înveţe despre ţară şi să-i sprijine pe oamenii ei. Este un principe al generaţiei sale şi am toată încrederea că îşi va păstra echilibrul, modestia, şi că strălucirile trecătoare nu-i vor răpi din generozitatea şi din luciditatea pe care le are astăzi. Am speranţa că românii îi vor acorda din ce în ce mai multă încredere şi afecţiune”, aprecia ASR Principesa Moştenitorare Margareta a României.

“Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României” completează astfel colecţia dedicată Familiei Regale, venind în sprijinul tinerilor şi nu numai, drept model de eleganţă şi implicare în societate. Cititorii vor descoperi nu doar faptul că ASR Principele Nicolae se implică în acţiuni umanitare, ecologice şi educative, dar şi aspecte din viaţa sa de zi cu zi, poveşti pline de tâlc din expediţii şi întâmplări ce arată pasiunea pentru sporturile extreme.

„Principele Nicolae continuă să călătorească, să cunoască lumea şi, mai ales, să se cunoască pe sine. Să-l însoţim mai departe în această aventură!”, îndeamnă autorul.

Filip-Lucian Iorga s-a născut la 16 iulie 1982, în Bucureşti, ca urmaş al unui vechi neam de moşneni ialomiţeni stabiliţi în Bucureşti la sfârşitul secolului al XIX-lea. Absolvent al Colegiului Naţional „Spiru Haret” şi al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2011). Stagiu la “Centre de Rechérches en Histoire du XIXe Siècle”, Universitatea Paris IV – Sorbona (2009–2010). Studii la “European College of Liberal Arts”, Berlin (2004). Manager cultural în cadrul Institutului Cultural Român (2007–2008), consultant al Casei Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României (2007–2008), vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale „Erbiceanu” (2008–2013), expert la Ministerul Educaţiei Naţionale (2012-2013), director al Departamentului “Memoria Exilului Românesc” din cadrul “Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (2013). În prezent, este lector asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi ţine cursuri la Institutul Diplomatic Român şi la Fundaţia „Calea Victoriei”. Membru al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” şi al Jockey Clubului Român. În 2008 a primit Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”. A publicat volumele “Genocidul comunist în România”, vol. IV, “Reeducarea prin tortură” (cu Gheorghe Boldur-Lăţescu; Albatros, 2003; fragmente din volum au fost incluse în Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România), “Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu” (Humanitas, 2005, 2007, 2012), “Les Cazaban. Une chronique de famille” (cu Eugen Dimitriu; Universal Dalsi, 2007), “Le tempérament œcuménique. Entretiens avec Jean Delumeau, Neagu Djuvara, Jacques Le Goff, Emmanuel Le Roy Ladurie, Éric Mension-Rigau, Jordi Savall” (Éditions Baudelaire, Lyon, 2013), “Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române” (Humanitas, 2013), “Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara” (Humanitas, 2014). A revizuit volumul “Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar P-Q” de Cicerone Ioniţoiu (Maşina de scris, 2006), a publicat studii şi articole în volume colective, a realizat numeroase interviuri cu personalităţi culturale (Lucian Boia, Barbu Brezianu, Constantin Codrescu, Lena Constante, arhim. Mina Dobzeu, Ion Irimescu, Lydia baronesse Løvendal, Ion Lucian, Angela Marinescu, Pericle Martinescu, Dan Nasta, Mircea Horia Simionescu, Profira Stoicescu, arhim. Petroniu Tănase, Constantin Ţoiu etc.) şi a colaborat la reviste precum “România literară”, “Secolul 21”, “Memoria” şi “Sfera politicii”. Autor al chestionarului “Memoria elitelor româneşti”, parte a unei cercetări dedicate descendenţilor actuali ai boierimii, marii burghezii şi elitelor intelectuale româneşti.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.