Nietzsche spune că grecii antici au fost geniali chiar prin superficialitatea lor: le-a plăcut frumusețea concretă mai mult decât orice abstracțiune.
Noi, azi, facem praf și pulbere vechile idealuri de frumusețe: nouă ne plac cel mai mult conceptul și conceptualismul. Criza culturală în care ne aflăm a început cu avangardismul, care a aruncat la coșul de gunoi așa-zisul sentiment burghez de frumusețe, deși „burghezul” Baudelaire ridicase și aparentul urât la rang de frumos. Ce au înțeles netalentații inteligenți? Că a venit vremea în care mintea va dicta ce e bine și ce e rău în arte. Or, în arte, doar frumosul e bun (e bine); urâtul în sine e rău. Scos din țâțânile sale (care nu aparțin artelor), urâtul poate fi mântuit (eliberat) doar prin „miracolul” talentului. Mintea nu-l poate face mai bun.
Doi mistici ai cuvântului scriitoricesc: Dostoievski a înțeles că suferința e mai vitală decât fericirea, iar Flaubert a avut revelația faptului că nimic nu e mai vital ca prostia omenească. Primii non-greci, în aparență. În mintea lor, frumosul concret e vitalitate ori nu e nimic. Nietzsche înțelesese că exact la fel au gândit și grecii cei superficiali și că, mai adânci decât frumosul în sine, pentru ei nu sunt decât binele, care e și frumos, și adevărul, care e și bine, și frumusețe.
Aceste două cuvinte, binele și adevărul, au fost rupte de frumos în mintea modernilor. Cei care nu au vrut ruptura par acum mistici. Nici nu mai putem înțelege ce ne place la Dostoievski și la Flaubert. Înțelegem doar că nu putem înțelege, dar de plăcut ne place, nu putem să ne mințim că nu ne place.
OK. Ne putem minți că ne place ceea ce în fond ne chinuie (James Joyce, de pildă), dar nu suntem încă atât de corupți sufletește încât să spunem că nu ne place nimic la Dostoievski ori la Flaubert. Marea minciună a înșelării de sine începe acolo unde nu mai înțelegem nici rostul suferinței, nici sensul prostiei.
Iliada noastră, non-greci ce suntem, este „Bouvard et Pécuchet”, doi proști enciclopedici, prin care Flaubert ironizează „Enciclopedia” propusă de Diderot. Ulisele nostru nu e în James Joyce, ci în Bouvard și Pécuchet. Dar nu suportăm să recunoaștem. Preferăm culturalismul din rescrierea joyce-iană a aventurilor lui Ulise.
Dacă ar fi doar o preferință, ar fi bine, dar toată lumea noastră imită personajele lui Flaubert și declară că vrea ceva ca în Joyce. Chiar și ceafa de porc la grătar ni se pare mai bună dacă e împănată à la Joyce.
…Dostoievski a înțeles că suferința e mai vitală decât fericirea…
raportarea fricirii la suferinta, poate ca face mai elocventa suferinta. desi suna ciudat rau de tot.
raportarea fericirii la fericire nu e la indemina oricui pentru ca inseamna iluminare, gratie divina, saltul in alta dimensiune de perceptie si manifestare, o alta frecventa a vibratiei… si tine exclusiv de fiecare in parte. dar e greu de tot sa muncesti cu tine. multe capcane si tentatii…
de aceea majoritatea scrie despre altii, pentru ca nu realizeaza ca ceea ce scrie despre altii este de fapt e o reflectare a sinelui propriu, al celui care scrie. si ceea ce ii pui in circa celuilalt de fapt te reprezinta pe tine. n-as pune situatia in termeni de corect sau gresit, de bine sau rau. pentru ca pina la urma sistemul de referinta, in iluminare sau gratie divina sau cum doriti sa fie numita, nu pare sa existe.