Într-o țară ce încă își învață silabisit libertățile, unde alegerile vin precum anotimpurile, dar schimbările întârzie ca ploaia în arșiță, fiecare scrutin ar trebui să fie nu o repetiție oarbă, ci un act de trezire. Din păcate, prea des, se preschimbă într-un spectacol cu măști, unde urna e decor, iar culisele ascund negoțul cel mai vechi: puterea în schimbul tăcerii.
Banii nu tac. Ei murmură în ziduri, răsună în saloane și șoptesc în spatele ușilor închise. Cresc acolo unde controlul pălește, acolo unde statul se face că nu vede.
Și când un lider — oricât de sobru în aparență — cere să-i fie returnate milioane rămase dintr-o campanie electorală, nu mai vorbim despre alegeri, ci despre troc. Nu mai e vorba despre încredere, ci despre restituirea unei investiții.
Nicușor Dan, cândva apărător al binelui comun, azi președinte, solicită peste 12 milioane de lei — rămășiță de campanie. Legea, e drept, își are slovele sale. Dar întrebarea nu e dacă poate. Întrebarea e: de ce? Și mai ales: cine sunt cei ce au turnat acei bani în urnele speranței și ce așteaptă acum, la ceasul recoltării?
Să fim drepți: în România posttranziției, finanțatorii nu donează — investesc. În contracte, în numiri, în tăceri cumpărate și în tăinuiri viitoare. Și când candidatul cere banii rămași pentru sine, ceea ce fusese o contribuție publică devine pradă personală. Asta nu e doar imoral — e o deturnare de sens, de lege, de destin democratic.
Legea nu lasă loc de poezie: banii campaniei nu sunt recompensă. Nu sunt dar. Nu se înapoiază politicianului. Se înapoiază donatorilor sau se varsă în bugetul statului. Orice altă destinație e un drum secundar către corupție și o alunecare tăcută în ilegalitate.
Dacă Nicușor Dan — sau oricare alt înalt ales — folosește acei bani, fie și prin văluri de interpuși, pentru a clădi noi bastioane de influență, ne aflăm în fața unei fraude politice.
Iar dacă sponsorii campaniei se regăsesc, la ceasul răsplății, în fotolii de demnitate, în comitete de licitație sau în sferele unor consilii nevăzute, atunci vorbim despre capturarea statului — fără echivoc.
Unii au sperat într-un alt fel de președinte. Unul care nu-și pleacă fruntea în fața intereselor, care nu tace atunci când corupția își pune masca integrității. Dar transparența nu se măsoară în postări și conferințe. Se măsoară în fiecare leu justificat. În fiecare nume rostit. În fiecare drum urmat de banul public.
Refuzul de a face asta nu e o scăpare birocratică. E o trădare. O cădere de la înălțimea promisiunii. Căci cine promite că va schimba sistemul și ajunge să-l hrănească — se înfrânge nu doar pe sine, ci și pe cei care au sperat într-o lumină nouă.
Democrația nu poate fi zidită cu mortar de bani murdari. Statul nu e o pradă. Funcția publică nu e moștenire și nici trofeu.
Și dacă Nicușor Dan e curat — să o arate. Cu acte. Cu nume. Cu fapte. Iar dacă nu — să-și asume.
Căci într-o republică, nu poți cere cu o mână votul, iar cu cealaltă să întinzi sacoșa după resturi de campanie.
Și dacă o faci — să știi: nu doar onoarea ta se destramă, ci și țesătura fragilă a încrederii care te-a ridicat.
Iar fără încredere, niciun președinte nu rămâne decât un om în costum, vorbind într-o sală tot mai goală.
trade USDT in London