Turnătorul Băsescu (a patra ştire a zilei, după summit-ul NATO) 

Turnătorul Băsescu (a patra ştire a zilei, după summit-ul NATO) se numește editorialul scris și publicat de Marius Oprea în rubrica PREZENTUL FĂRĂ PERDEA de pe Mediafax.

„A fost nevoie de treizeci de ani, pentru ca adevărul să iasă la iveală: Traian Băsescu a turnat la Securitate. Subiectul, care a stîrnit altătdată valuri de adrenalină, a rupt prietenii şi i-a ostracizat pe cei care încercau să susţină cu argumente acest adevăr, nu mai suscită acum interesul. În afara unui şir de cîteva sute de postări în care băsişti fundamentalişti îşi exprimă compasiunea şi adeziunea pe pagina de facebook a împricinatului sau pe cele personale, unul singur din lungul şir al intelectualilor de marcă dintre cei care l-au adulat pe Traian Băsescu a avut curajul unei opinii, scriind că acestuia îi mai rămîne, totuşi, meritul de a fi condamnat comunismul. Personal, cred că, decît cu un asemenea ”judecător”, comunismul mai bine rămînea necondamnat. Pentru că această ”condamnare morală”, rostită de un turnător la Securitate ”sună ca naiba”, vorba lui Petre Roman, despre FSN.”

”Petrov”, o poveste veche de trei decenii

A fost de ajuns ca, la începutul anului 2019, la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţi să fie numit un alt om în locul fostei directoare, Germina Nagîţ, în fruntea Direcţiei de
Investigaţii, cea care se ocupă de ”verificarea” foştilor informatori ai Securităţii în arhive, ca într-o lună să fie găsite două note informative olografe, semnate de ”Petrov”, numele conspirativ
atribuit de Securitate lui Traian Băsescu, tînărul turnător de la Institutul de Marină la mijlocul anilor ’70. Şi dosarul de turnător al fostului preşedinte să ajungă în instanţă.

De atunci au trecut trei ani, pînă astăzi, cînd verdictul a rămas definitiv. Dar, cum îmi place să spun, niciodată nu e prea tîrziu pentru adevăr. Numai că acest adevăr a fost scump plătit – de o
societate întreagă, pierdută în ani de dezbinări, iscate de micul nostru Putin de Dîmboviţa, căruia spre binele lumii, Dumnezeu nu i-a dat o putere mai mare. Şi i-a luat-o la timp şi pe cea pe care
a avut-o, după ce zece ani de zile a dus România într-un deceniu de ură, peste care s-a aşternut lesne apatica domnie a lui Iohannis. 

Povestea ”turnătorului” Băsescu a început demult. Are treizeci de ani. În 18 februarie 1992, ziarul constănţean „Telegraf” începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii,
provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a
folosi ca informatori anumiţi membrii de partid. Ea priveşte cea de-a doua ”etapă” a colaborării lui Băsescu cu Securitatea, odată cu intrarea acestuia în partidul comunist. Acestea erau uzanţele,
după ce Nicolae Ceauşescu a interzis la începutul anilor ’70 ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel
judeţean.

„Lista cu informatorii Securităţii”, extraşi din acest Registru cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate a fost deschisă de la primul
număr al serialului din ”Telegraf” de „Băsescu Traian — Ministru al Transporturilor”. Au urmat, în episoade succesive şi alţii – notabilităţi locale, dar şi personalităţi vizibile, puternic
mediatizate atunci, precum senatorul FDSN (viitorul PDSR) Gheorghe Dumitraşcu, fost profesor de istorie înainte de 1989. În debutul serialului care a tulburat nopţile multor constănţeni de vază,
ziarul publica poziţia 19 din registru, unde se afla numele Băsescu Traian, data sa de naştere, menţionarea locului de muncă la vremea în care a fost racolat (IEFM NAVROM Constanţa), cu menţiunea că este „sursă” din data de 5 noiembrie 1977, ceea ce presupunea deci racolarea sa la mai bine de un an de la terminarea Institutului de Marină, cînd deja era ofiţer navigator.

Băsescu turnase şi înainte de a deveni ofiţer de marină. La Institutul de Marină funcţiona un “ceist”, cum era numit, prescurtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atît
cursanţii, cît şi profesorii Institutului, mai ales cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi, din cauza contactelor lor implicite cu străinii, contacte
asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu
atît mai mult, încă din faza de pregătire, trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A devenit, de acum, cert şi ”definitiv”, prin verdict, că studentul Traian Băsescu de la Institutul
de Marină a fost un asemenea informator.

De-a lungul timpului, am scris mult despre legăturile dintre Traian Băsescu şi Securitate. În mod paradoxal, nu pe mine m-a dat Traian Băsescu în judecată din cauza unor asemenea afirmaţii, cînd
s-a hotărît să ”ia taurul de coarne” şi se pregătea să-şi înhame la proaspătul car de prezidenţiabil ”societatea civilă”, ci pe Mugur Ciuvică, acela care le relatase, cu vizibilitate şi
credibilitate (căpătate în urma ”Armagheddon”-ului despre casele lui Năstase). În cursul procesului din 2004, în virtutea dreptului la apărare, Ciuvică a solicitat instituţiilor care deţin arhive
ale Securităţii să lămurească situaţia de colaborator al Securităţii a ”candidatului Băsescu”. Conform unui document care a fost făcut public în circumstanţele acestui proces, emis de către
Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figura în evidenţele păstrate ca fost ”colaborator al Direcţiei de Contrainformaţii Militare” (Direcţia a
IV-a din cadrul Securităţii), pe vremea cînd era student la Institutul de marină “Mircea cel Bătrîn”. Semn că armata nu-l prea avea la suflet pe candidatul Băsescu, ”turnător” la ”ceist” – un vechi
reflex cazon.

Cu alte cuvinte, dacă Băsescu nu intenta acest proces, poate că nu am fi aflat niciodată că el era ”omul Securităţii”, cu angajament şi note informative, turnător încă din anul II de facultate,
denunţîndu-şi colegii, cu numele conspirativ ”Petrov”. Chiar de atunci, de cînd Ministerul Apărării Naţionale a făcut public documentul prin care se dovedea că acesta colaborase cu securistul de la
facultate, ca o primă reacţie Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României nu şi-a ascuns furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său. Şi a avut
grijă, cînd a putut, să şi-l ascundă cît mai bine.

Şi, cît a fost nevoie, să-şi edulcoreze ”colaborarea”. A recunoscut, de pildă, că a fost nevoit ca, în anul II de facultate, la prima ieşire pe mare, să “dea cu subsemnatul” în faţa “ceistului”
unităţii, dar că nu şi-a turnat vreun coleg, ci doar a răspuns unor întrebări benigne, care priveau mai degrabă propria viaţă şi “orientare”, atmosfera de acasă, din familie, aşa cum, spunea el,
toţi colegii săi au fost siliţi să o facă. Nu a fost confirmat niciodată de vreunul dintre ei, iar în lista “colaboratorilor” Securităţii, racolaţi cu prilejul verificării studenţilor din anul II
de la Institutul de Marină figura doar numele său. Cu toate acestea, CNSAS-ul nu a verificat mai departe. De ce? ”Candidatul” devenise preşedinte, iar Mugur Ciuvică a pierdut, bineînţeles,
procesul. La CNSAS, Traian Băsescu a fost re-verificat, apoi în 2006 şi în 2009, cu acelaşi verdict: nu a colaborat cu Securitatea

Complicii ”din lumea bună” ai lui Băsescu

Am fost între cei care au susţinut de la bun început că Traian Băsescu a turnat la Securitate. În plin ”băsism”, asta a devenit o adevărată crimă de lez-majestate. Faţă de foşti prieteni ai mei,
din ”fruntea” intelectualităţii româneşti, niciun argument, nici ”specialitatea” mea, întărită de un doctorat în Istoria Securităţii, ridicate în slăvi pînă atunci de ”intelighenţie”, n-au mai
contat. Am mai putut publica numai în ”Observator cultural” şi-atît, în vreme ce, făţiş sau nu, în ”22” sau ”România liberă”, publicaţii la care eu însumi colaborasem, eram pus la zid – inclusiv
drept un ascuns ”colaborator” al Securităţii. Să nu mai vorbesc de momentul 2012, în care am scris chiar o carte – ”Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”, în care o substanţială parte era ”dedicată”
colaborării acestuia cu Securitatea. Singurul loc în care am găsit să o public, insistînd pe un preţ de vînzare modic, şi ca urmare cu drepturi de autor aproape inexistente, a fost editura
”Jurnalului Naţional” – de unde şi un şir întreg de acuze, cum că aş fi fost plătit pe bani grei de Voiculescu, să o scriu.

Nimic mai fals. Singurul intelectual care mi-a luat apărarea şi a participat la lansarea cărţii, pe care într-un gest de exasperare am făcut-o acum zece ani în faţa casei lui Băsescu din strada
Mihăileanu, cea pe care şi-a atribuit-o fraudulos cînd era primar al Bucureştiului, a fost Stelian Tănase – căruia îi rămîn îndatorat pînă azi. În rest, o asurzitoare tăcere, care se aude pînă azi,
de la aceeaşi ”lume cultă”, care şi-a făcut, vreme de un deceniu, din Traian Băsescu chip cioplit.

Dar nu ce mi s-a întîmplat mie atunci – şi m-a urmărit de atunci, pînă spre zilele noastre, contează. Ci preţul plătit de întreaga societate. Ce ar fi însemnat cu adevărat o ”reformă morală a
societăţii româneşti”, vraja cu care a fost topită ”intelighenţia” românească după Băsescu? În primul rînd, să nu avem un preşedinte-turnător. Şi tocmai asta aveam, iar ceea ce e mai grav e că fără îndoială au fost oameni care au ştiut acest lucru şi în mod deliberat l-au ascuns, pentru a-şi camufla propria slăbiciune de a fi crezut în ”idol”, sau pentru a fi primit beneficii personale.

Înainte de a intra în alte detalii, să reamintesc un episod, deloc nesemnificativ, dar azi uitat: Traian Băsescu a intervenit ca regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, al cărui consilier şi apropiat prieten eram, să nu ajungă preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Cu Ticu Dumitrescu la şefia CNSAS, altfel ar fi stat lucrurile. Pentru că domnul Dumitrescu avea două ”hibe”, în ochii lui Băsescu, dar nu numai ai lui, ci şi în cei ai ”turnătorilor” din rîndurile
ţărăniştilor: îi detesta la fel de mult pe informatori ca şi pe securişti şi îmi asculta, de obicei, sfaturile profesionale. N-a fost să fie aşa: reprezentatul PD în colegiul CNSAS a votat cum i se
ceruse, cu votul exprimat arătat unei camera de supraveghere, după care şi-a dat demisia. Inutil să spun cîte presiuni s-au făcut asupra acestui om, pe care l-am cunoscut bine. Astfel încît
lucrurile au mers unse, de atunci încolo: SRI-ul şi-a văzut de Băsescul lui, iar Băsescu şi-a văzut liniştit de puterea bazată pe minciună, care l-a îmbătat curînd.

Din momentul acela, de fiecare dată, la fiecare ”verificare” a lui Traian Băsescu, Direcţia de Investigaţii a transmis Colegiului că nu există date cu privire la el. Ca o părere personală, aş spune
că investigatori CNSAS au fost transformaţi fără voia lor, de Germina Nagâţ, şefa lor, în tăinuitori. V-aţi întreba de ce. Am să explic, fără prea multe detalii tehnice.

În 2002, probabil că nu existau prea multe date şi documente, pentru că SRI-ul a fost foarte zgîrcit în ”livrarea” lor. La fel, ulterior. Dar, după 2004, cînd în contextul scandalului ”Ciuvică –
Băsescu” CNSAS-ul ar fi trebuit să extindă verificările în arhivă, în virtutea  semnalării din documentul făcut public de Ministerul Apărării, care ar fi ”aprins becul” oricărui om cu
bunsimţ, nu s-a întîmplat aşa ceva.

Deşi datele existau, ca şi informatorul ”Petrov”, alias Traian Băsescu, care fusese racolat, cu angajament, încă de pe băncile Institutului de Marină, în 1972, cum indica adresa MApN din 2004,
aceasta a fost cu bună ştiinţă ignorată la toate verificările ulterioare ale preşedintelui Băsescu. Deşi o simplă coroborare a numelui de cod al acestuia cu dosarele de urmărire informativă ale
colegilor săi ar fi dus către adevăr. Nu s-a întîmplat aşa. Ori s-a întîmplat, dar adevărul a fost împiedicat să iasă la iveală.

În 2012, CNSAS a redeschis un dosar de verificare pentru Traian Băsescu, la solicitarea ziarului RING. Dosarul i-a fost atribuit Iulianei Măgirescu, de la departamentului de Investigaţii al CNSAS,
aceasta descoperind, se pare, documente care demonstrau că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea. Pe 13 iulie 2013, Iuliana Măgirescu se aruncă de la etajul 9 al unui bloc din sectorul 6; cazul nu a apărut nicăieri in presă. În 16 octombrie 2013, Traian Băsescu primea al cincilea verdict de necolaborare cu Securitatea, redactat de Direcţia de Investigaţii, condusă de Germina Nagâţ.
Preţul? Probabil, moartea unei angajate a CNSAS.

La vremea respectivă, GDS-ul se pervertise, defilînd la braţ cu preşedintele, fapt descalificant pentru ”reprezentanţi de marcă ai societăţii civile”, pe care mi-e ruşine de ruşinea lor, să-i
amintesc aici. Germina Nagâţ a fost decorată în 2013 de Grupul de Dialog Social, de fapt ”decorată” astfel de Băsescu, pentru ”conspirarea” lui. Am demisionat din GDS în ianuarie 2014, în semn de protest. Am fost ţinta unui val de critici. Mulţi prieteni mi-au devenit foşti prieteni şi s-au întors împotriva mea ”toţi oamenii preşedintelui”.

Adevărul este cîteodată scump plătit şi adevărul este că acum fostul preşedinte Băsescu îmi pare mai puţin josnic decît cei care l-au protejat şi lăudat atîta amar de vreme, răpind României mai
bine de un deceniu de normalitate, pentru a-i da, în cele din urmă, o ştire de rangul trei spre patru, aproape de fapt divers.