VIII. Guvernarea Frontului Renașterii Naționale

Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale […]

VIII. Guvernarea Frontului Renașterii Naționale

1. Frontul Renașterii Naționale

Preocupările de a imita regimul totalitar al lui Hitler și Mussolini l-au determinat pe rege să înființeze în decembrie 1938, sub denumirea „Fontul Renașterii Naționale”, regimul partidului unic.

Pentru a liniști occidentul asupra intențiilor sale a apelat la ministrul afacerilor externe, Grigore Gafencu, care, la rândul său, s-a adresat celor care au apreciat cu adevărat politica externă a României.

Românii sunt deseori pasivi dar nu și neghiobi. Astfel, crearea Frontului Renașterii Naționale a provocat o reacție nu de indignare, ci ilară.

Se aștepta o formulă care să autorizeze reconstituirea a două partide, unul sub președinția lui Călinescu și altul al lui Tătărescu. În Italia și Germania dacă a fost partid unic, acesta avea sprijinul maselor, pe când Frontul Renașterii Naționale nu aveau nici un aderent în popor. În loc să fie beneficiarul unei popularități venite de la mase, cum ar fi fost normal, Frontul Renașterii Naționale a ținut neapărat să se impună. Și, bineînțeles, a fost primit doar cu scepticism. Adeziunile au fost foarte încete în primele zile, apoi pe parcurs înscrierile au fost mai multe, inclusiv corporații și servicii publice, dar mai numeroase din rândul celor care și-au dat seamă că, altfel, riscă să-și piardă pâinea cea de toate zilele. Astfel, că la mijlocul lui ianuarie 1939 era foarte ușor de numărat politicienii carenu au aderat la Frontul Renașterii Naționale. Printre „duri” vor rămâne până la capăt liberalii Dinu și George Brătianu și alți „brătieniști” și niște țărăniști, Maniu, Mihai Popovici, Madgearu. Mihalache a îngenuncheat în 1940, când a acceptat să intre în Consiliul de Coroană.

Frontul Renașterii Naționale era organizat, având ca model partidele totalitare din Reich și Italia (salut, uniformă etc. ). La cel mai înalt rang se afla Consiliul de Coroană (profesorul Iorga, Argetoianu, D. Angelescu, Vaida Voevod). Acesta a devenit apoi Marele Consiliu și după iunie 1939, parlament. Nevoia de a umfla activitatea Frontului Renașterii Naționale l-a obligat pe rege să solicite adeziunea minoritarilor germani, unguri și bulgari. În compensație, pentru adeziune, le-a acordat o anume autonomie culturală și socială. Dacă adunarea celor 800. 000 de nemți era deja un lucru realizat, nu același lucru se poate spune despre cei 1. 300. 000 de unguri, nici despre cei 350. 000 de bulgari pe care, deja, îi incita să se grupeze și vrând, nevrând să-și dea seama de forța lor.

O altă greșeală a regelui a constat în punerea în fruntea Frontului Renașterii Naționale a celei mai puțin indicate persoane, Ernest Urdăreanu, vechi ofițer de cavalerie, omul de o imoralitate notorie în toate domeniile, curtezan, lingușitor și confidentul lui Carol, care apoi a devenit primul demnitar al Palatului.

Împotriva succeselor „Străjii țării” și a Frontului Renașterii Naționale se poate aprecia că situația nu s-a liniștit însă. Precauțiile din ce în ce mai îndreptățite ale poliției pentru asigurarea securității regelui și a consilierilor apropiați porneau de la teama unor eventuale atentate din partea legionarilor.

De altfel, la începutul lui ianuarie 1939 este descoperit un complot privind uciderea regelui în ziua de 6 ianuarie, cu ocazia unei ceremonii tradiționale („Boboteaza”), iar alte comploturi au fost descoperite ulterior. Presa a primit ordine să nu publice nimic, dar pe la colțuri se șoptea că un mare număr de conspiratori au fost executați.

La începutul lui martie 1939 patriarhul a decedat, iar Armand Călinescu a devenit șef al guvernului. Practic, el este acum, de departe, primul consilier al regelui. Acesta era într-adevăr, singurul om politic din guvern, energic și curajos, care s-a remarcat în aceste perioade atât de grave pentru destinele țării.

Ocuparea Pragăi de către Hitler reprezenta clar pentru România pericolul german. Se comenta cu neliniște o carte, „Germania lui 1939”, unde figura o Ungarie, protectorat german, cu frontierele până în Carpați și o Românie amputată de Basarabia și Cadrilaterul Dobrogei (deja la 23 august 1939 se semnase pactul Molotov-Ribbentrop).

2. Acordul româno-german

Regele simte că trebuie să se apropie de Reich și de cei pe care Hitler îi susține. Un tratat de comerț româno-german a fost semnat la 23 martie la București, o reeditare a tratatului din mai 1935 pe care l-a încheiat guvernul Tătărescu.

Acordul prevedea, între altele, trimiterea în România a unor specialiști germani și introducerea, cu asistența nemților, a noi culturi de plante industriale. Prezența tehnicienilor germani în întreprinderi a fost bine primită la simplul gând că astfel vor fi scoși evreii din viața economică a țării. Dar în curând se vor înșela amarnic, deoarece nemții vor folosi foarte des evreii români, afirmând că „pentru ei antisemitismul nu este un articol de export”.

În aprilie, cu ocazia aniversării de către Hitler a 50 de ani, guvernul român și-a făcut cunoscută atitudinea printr-o delegație formată din Vaida Voevod, consilierul regelui, ing. Valcovici, general Dombrowski, primarul Bucureștiului și, în numele său personal, George Brătianu. În același timp, Grigore Gafencu, ministrul de externe, începe un turneu prin mai multe capitale occidentale, o vizită oficială cu scopul de a evalua situația României pe plan extern.

3. Revendicările germanilor din Transilvania

Cum nemții din Transilvania trebuiau să-și manifeste adeziunea la guvernul român, au prezentat la 11 iulie 1939 lui Călinescu o moțiune de revendicări pe un ton mai mult decât insolent.

Călinescu a avut curajul să refuze examinarea cerințelor și a acționat, în același timp, pentru ca germanii din Transilvania să înceteze cu orice fel de pretenții. Germano-românii cedează, dar ei știu, fără îndoială, că răzbunarea lor nu va întârzia să se realizeze.

4. România la sfârșitul lunii august 1939

În momentul producerii conflagrației europene, România era departe de a fi un stat capabil să facă față evenimentului. Pregătirea sa militară la concentrările de trupe efectuate în martie au demonstrat mari insuficiențe. S-a asistat atunci la o învălmășeală uluitoare, iar materialul de război lipsea. Se aștepta ajutorul Franței dar era prea târziu ca acesta să fie eficient. Sub pretextul lipsei de bani, s-a neglijat în mod constant convocarea ofițerilor de rezervă, în mod cert de 20 ani nu se făcuse nici o perioadă de instrucție. Șefii care aveau însărcinări în cadrul marilor comandamente nu inspirau nici o încredere. Unul singur, se spune că era în măsură să-și asume greaua responsabilitate, dar se afla fără slujbă, reținut la mânăstirea Bistrița din Oltenia. Acesta era generalul Ion Antonescu.

Împotriva Frontului Renașterii Naționale, nici o altă organizație nu se constituie într-o forță politică a țării. În interiorul acestei organizații bizare, în însuși cabinetul lui Călinescu, bătrânii politicieni, care n-au renunțat niciodată la jocul partidelor, se războiesc care mai de care și, ce este mai rău, este faptul că ei își apără tradiționalele concepții ale puterii, care constau în a permite încălcarea legilor și îmbogățirea prin toate mijloacele ce li se oferea.

Când încă mai funcționa regimul parlamentar, cei de la putere intrau în conflict cu opoziția, presa și justiția. Sub regimul Frontului Renașterii Naționale nu exista opoziție, iar cenzura din ce în ce mai riguroasă a interzis presei articolele critice. Justiția nu avea nici un fel de independență. Calea era, deci, liberă oricăror arbitrarii, tuturor excrocheriilor, potlogăriilor celor mai nerușinate. În câteva luni, frapează duritatea câtorva funcționari predispuși mituirii.

Nepedepsirea e cumpărată de toți, mai ales de marile personaje. Acest climat nesănătos nu este de natură să realizeze coeziunea, deși națiunea va avea nevoie să facă față unor grave evenimente care încep.

5. Asasinarea lui Armand Călinescu

La 21 septembrie 1939, în timp ce se deplasa să dejuneze la casa sa din Cotroceni, Călinescu a fost asasinat. O șaretă a unui țăran s-a așezat de-a curmezișul drumului pe care circula automobilul său. Trei automobile au sosit imediat la fața locului, din care au descins 9 gardiști, care l-au doborât pe Călinescu. Asasinii s-au întors apoi la radiodifuziunea din București și au anunțat tuturor executarea lui Călinescu, clamând puternic victoria lor. Nu a întârziat arestarea acestora. În aceeași seară ei au fost executați, în același loc unde îl uciseseră pe Armand Călinescu. Cadavrele au rămas expuse 24 de ore.

6. Generalul Gheorghe Argeșanu („Ghiță Soldatul”) – prim ministru pentru șapte zile

Numit imediat președinte al Consiliului de Miniștri, generalul Argeșeanu, până atunci ministru de război, a ordonat executarea, în cadrul represaliilor, a 2-3 gardiști notorii din fiecare județ desemnat de către prefecți.

Odată terminat acest măcel, regele îl trimite pe generalul Argeșeanu la preocupările sale militare, încercând pentru două luni un cabinet Argetoianu, iar la 28 noiembrie revine la combinația Tătărescu.

7. Încă două guverne. Tătărescu

Tătărescu a fost desemnat președinte al Consiliului de Miniștri, deoarece regelui îi plăcea cel mai mult. Era mai suplu decât Călinescu, dar mai puțin energic și, de asemenea, mai puțin inteligent și abil. În afara servilismului, Tătărescu, care părea mereu atașat puternic politicii tradiționale a României, avea în ochii regelui avantajul de a fi pentru Paris și Londra un gaj de fidelitate. Regele îl menține, însă, pe Gafencu la Ministerul Afacerilor Externe, împotriva ostilității lui Tătărescu față de acesta. Pentru contrabalansarea influenței acestor doi consilieri favorabili, mai ales Gafencu, cauzei aliaților, regele a atașat echipei doi vechi colaboratori ai lui Goga, a cărui prezență nu putea fi agreată de Hitler, pe ministrul justiției, Istrate Micescu, care era unul din promotorii mișcării antisemite în barouri și pe ministrul comunicațiilor, Ion Gigurtu, care în timpul unei călătorii în Germania, în octombrie 1939, a făcut presei declarații privind germanofilia exagerată, lucru care a șocat în mod cert românii favorabili Axei.

În acest sfârșit de an 1939, Carol nu are încă o opinie bine conturată asupra rezultatului conflictului.

8. Regele se dispensează de fidelul general Gavril Marinescu

Formând cabinetul Tătărescu, regele îl concediază pe ministrul ordinii publice, generalul Gavril Marinescu, fidelul său Gavril, care a fost prefect al poliției Capitalei de la 8 iulie 1930 și care, de câteva luni intrase în guvern. Îndepărtarea generalului Gavril Marinescu și din guvern și de la prefectura poliției, apărea ca un gest prea imprudent din partea regelui.

Pe cine, mai mult decât pe Gavril Marinescu putea conta pentru asigurarea securității personale?

Această dizgrație era rezultatul intrigilor Curții, în legătură cu procesul intentat industriașului Max Auschnitt, administrator-delegat al societății „Reșița”, sub pretextul unor infracțiuni nenumărate și cel mai adesea inaplicabile.

Era pentru prima oară când, uzând de forme legale, la nevoie uzând de legile de circumstanță cărora li se dădea fără rușine forță retroactivă, se încearcă deposedarea de avere a unui bogat industriaș. Se vor vedea și alte cazuri ce vor urma. Pentru a experimenta această formulă, Auschnitt a fost considerat un evreu parvenit. Dar, Urdăreanu era președintele societății „Reșița”, unde Auschnitt poseda o bună parte din capital. O altă masivă participație aparținând lui Malaxa, omul afacerilor Palatului, al cărui nume servea deseori Curții de împrumut.

Din nenorocire, cele mai multe piese introduse în proces pentru a-l umili pe Auschnitt, purtau, în același timp, pe lângă semnătura sa, pe cea a lui Urdăreanu sau Malaxa. Guvernul Gavril Marinescu n-a avut grijă să îndepărteze dosarele, iar aceasta a fost cauza căderii sale.

9. Regele nu crede în victoria aliaților

Iarna 1939-1940 trece fără incidente. În martie, regele Carol lasă să se înțeleagă că el nu mai crede în victoria aliaților. Până atunci, s-a văzut că naviga în zig-zag, ferind-se de orice gest c are ar putea trăda o atitudine deschisă în favoare uneia sau alteia din părțile beligerante. Aceste alternări datau de mult. Astfel, la începutul lunii mai 1939, generalul (n. n. francez) Weigand, sosit de la Teheran la București, la invitația neavenită a guvernului, regele i-a făcut o primire mai mult decât discretă, dându-i să înțeleagă că nu dorea să asiste la parada militară din 10 mai. Până la începutul războiului, guvernul de la Paris propusese să trimită în România o misiune prezidată de generalul Mittelhauser¹, simpatizant al cauzei române, dar regele nu a luat în discuție propunerea. În martie 1940, propaganda lui Goebbels și de asemenea, succesele germanilor în Peninsula Scandinavă, l-au convins pe rege asupra înfrângerii aliaților.

Atunci, s-a avut în vedere primirea în Frontul Renașterii Naționale a unui număr de gardiști, care să fie supuși. A existat, de asemenea, intenția de a apela la legionari în consiliile guvernului, dar se pare că nu s-au putut găsi oamenii competenți. Singurul legionar de valoare rămas în libertate în România, căci cea mai mare din vechii locotenenți ai lui Codreanu, care au scăpat poliției, s-au refugiat în Germania, era Nae Ionescu, directorul ziarului „Cuvântul”, care, însă, avea să moară între timp.

Regele va recunoaște intrarea gardiștilor în guvern. Astfel că i-a eliberat pe toți legionarii aflați pe câmpurile de concentrare.

Germanii încep să afluească în România. După unele surse, 30.000 de germani se aflau cu diverse treburi în țară, iar după alte surse, 80.000. Aplicarea acordului comercial din 1939 a multiplicat pretextele de introducere a germanilor în România.

În aprilie 1940, italienii, încă nebeligeranți, trimit în România o misiune de 30 aviatori.

Începe iureșul german asupra Țărilor de Jos, Belgia și Franța. Rolul jucat de parașutiștii germani în Norvegia i-a făcut pe români să reflecteze asupra pericolului mortal ce-l comportă desantul câtorva mii de parașutiști printre locuitorii germani și unguri din Transilvania. Afacerea Olandei confirmă angoasa. La București exista sentimentul că nimic nu va împiedica Germania să supună România aceleași soarte ca Norvegia și Olanda.

10. Gigurtu la Externe, legionarul Horia Sima la Culte

La 1 iunie 1940, Gafencu părăsește Afacerile Externe. Va fi prea târziu ca să se opună modificării politicii externe a țării. Regele îl înlocuiește cu Gigurtu dar pentru a-și putea face jocul, îl menține în funcția de subsecretar de stat al Afacerilor Externe pe Alexandru Crețeanu care este un anglofil convins.

Portofoliul Comunicațiilor, abandonat de Gigurtu este trecut lui Macovei, directorul general al Căilor Ferate – omul de încredere al lui Malaxa, pe care Germania poate conta fără rezerve. La Ministerul Cultelor, se vrea intrat un oarecare Horia Sima. În dezordinea în care evenimentele aruncă toate spiritele, această nominalizare trece neobservată, deși acesta este un legionar recent întors din Germania.

Această reimplantare nu va prelungi viața guvernului Tătărescu. În ciuda renunțării sale la garanțiile franco-engleze, germanii vor grăbi remanierea cabinetului.

11. Guvernul Gigurtu. Legionarul Mihail Manoilescu la Externe. Împărțirea României

La 6 iulie 1940, Tătărescu este înlocuit cu Gigurtu, Afacerile Externe sunt date lui Mihai Manoilescu, legionar prudent. Alături de Horia Sima, devenit ministru de stat, trei alți gardiști vor intra în guvern. Prin ei, de acum încolo, Hitler va fi cel care dictează voința sa la București.

De îndată ce înfrângerea militară a Franței este consumată, sovieticii întăriți de acordul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, revendică Basarabia și Nordul Bucovinei. Un consiliu de Coroană, în care Iorga este singurul care-și manifestă indignarea, le deschide frontierele. Apoi, Ungaria reclamă Transilvania nordică, iar Bulgaria, Cadrilaterul Dobrogei. Arbitrajul Vienei obligă România să abandoneze Transilvania nordică. Este momentul deschiderii conferinței bulgaro-române de la Craiova care se va încheia prin amputarea Cadrilaterului și revenirea la frontiera Dobrogei din 1912.

Teritoriul României este parcelat, fără ca armata să opună vreo rezistență. Dacă pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord era suportată fără prea multe emoții, dacă cea a Cadrilaterului Dobrogei nu afecta decât pe cei care veneau vara la Balcic și pe cei câțiva proprietari funciari, pierderea Clujului și a Transilvaniei nordice ridica un val de mânie și indignare.

12. Generalul Ion Antonescu investit „drept conducător al statului”

La 2 septembrie transilvănenii din București organizează o vastă manifestație de protest. Până aici nu s-a produs nicio tulburare. Dar, destul de târziu, în seara zilei de 3 septembrie, grupuri de legionari s-au adunat în fața Palatului Regal. Se vor mulțumi ei să-l înfiereze pe Carol sau, cum s-a afirmat, vor pătrunde în palat? Totuși regelui îi este frică, își pierde cumpătul și în grabă cheamă pe singurul om, care pare în măsură să domine situația, omul pe care o mare parte a opiniei publice îl dorește, generalul Ion Antonescu. Antonescu se afla de câtva timp internat la mănăstirea Bistrița din Oltenia. El va ajunge repede la București, unde regele îl va primi la amiaza zilei de 4 septembrie, pentru a-i încredința sarcina de a forma guvernul și a-l investi cu depline puteri, drept „conducător al statului”. Se știe că Antonescu nu se va opri aici.

13. Abdicarea regelui Carol al II -lea

Exploatând până la capăt dezordinea în care a fost aruncat Carol al II–lea de evenimente, Antonescu îl va determina, în noaptea de 5 spre 6 septembrie, să cedeze tronul fiului său.

S-ar putea afirma că dacă regele n-ar fi avut slăbiciunea, în noiembrie 1939, să-l alunge de la prefectura poliției pe Gavril Marinescu, manifestația gardistă din 3 septembrie ar fi fost rapid măturată și Carol, astfel liniștit, nu s-ar fi gândit la soluția disperată care era chemarea lui Antonescu.

Or, generalul Coroamă, care avea sarcina să protejeze palatul, s-a abținut să intervină. S-a afirmat, prin urmare, că el era în înțelegere cu generalul Antonescu.

Dar, presupunând că regele ar fi putut să-și prelungească domnia, acest lucru nu era posibil pentru prea mult timp. Germanii nu l-ar fi tolerat, pentru că doreau să aibă la guvernare oamenii lor.