9/11 – «Nici nu iertăm, nici nu uităm!»

„Twenty years on. We will never forget!” sau, pe româneşte, «Au trecut douăzeci de ani. Nu vom uita niciodată!» (cu menţiunea că această din urmă construcţie lexicală are un ton imperativ subînţeles) a fost postarea pe Instagram a doamnei Hillary Clinton în completarea mesajului de rememorare a evenimentelor din 11 septembrie 2001 scris de soţul ei, Bill Clinton, preşedintele SUA din perioada 1993-2001. Multor americani de rând încă li se pare că au fost anii cei mai prosperi şi mai liniştiţi din viaţa lor, dar doar câteva luni au lipsit ca grozăvia din ″9/11″ să nu fie asociată cu numele acestei familii de politicieni, cuplu pe care Daniel Halper l-a numit ″Clinton, Inc.″ – titlul cărţii sale din 2014. La fel de puţin a lipsit ca America să comemoreze douăzeci de ani de la tragedia din septembrie 2001 având-o în frunte (la un al doilea eventual mandat) pe cea a cărei reacţie de om politic, precumpănind asupra celei de femeie tradusă, în 1998, când cu ″Starr Report″, a rămas în istorie.

World Trade Center continuă să pulseze în sufletele multora prin amintiri diverse. Unele sunt fixate în orizontul de timp al celor trei decenii trecute de la inaugurare şi până la atacul terorist, cele ce reverberează cel mai puternic fiind legate de ziua de 9/11/2001, pentru ca totul să se domolească în cei douăzeci de ani ai reconstrucţiei.

In prima categorie sunt imagini benigne. Complexul în sine avea mai multe clădiri. Cele două cele mai înalte construcţii zgârie-nori, cunoscute sub denumirile 1 WTC – pentru turnul nordic (având 417 m – fără antena din vârf şi 108 etaje), respectiv cea de 2 WTC – pentru turnul sudic (având 415 m şi 107 etaje), erau atât de apropiate încât generau un curent de aer nemaintâlnit în cazul altor blocuri cu peste douăzeci de etaje – aşa numitul efect aerodinamic de clădire înaltă, perceptibil şi pe strada Batişte din Bucureşti, în preajma hotelului Intercontinental. In cazul acestor două turnuri, săgeata la vârf atingea doi metri, chiar şi în cazul zilelor liniştite, fără vânt puternic. Nimeni nu s-a prăpădit, însă, din asta!

Cu toate acestea, amintirile celor care au avut ocazia să le viziteze (poate nu şi ale celor ce se duceau zi de zi la slujbă acolo) sunt, mai degrabă, plăcute. La „Windows on the World”, restaurantul de la penultimele etaje ale turnului de nord, se mânca bine şi nu era extraordinar de scump. Circula vorba că ″New York is on the menu″, căci priveliştea era măreaţă, mai ales asupra Manhattan-ului, având în fundal Central Park, Empire State Building şi Chrysler Building. Acestea fuseseră şi ele, ca 1 WTC, cele mai înalte clădiri din lume (prima – pentru patruzeci de ani, cea de-a doua – pentru numai aproape un an, în 1930/31), depăşindu-se succesiv una pe alta.

Turnul de sud avea ceea ce se numea ″Top of the World″: o platformă de observare deschisă atunci când condiţiile meteo permiteau acest lucru. Altfel, panorama putea fi admirată din spaţiul închis de la etajul 103, spre care funcţiona un lift dedicat exclusiv, direct de la parter. De acolo, Statuia Libertăţii apărea minusculă. Tuturor celor cărora le arătam fotografiile cu gura fluviului Hudson nu le venea să creadă că nu sunt făcute dintr-un avion.

Am avut ocazia să petrec câteva ore în WTC cu doar o lună înaintea atentatului din 26 februarie 1993. La miezul zilei, o camionetă în care se plasase o încărcătură de explozibil a sărit în aer, zguduind ″North Tower″ şi provocând moartea a şase oameni, plus sute de răniţi.

Cât despre imaginile şocante din 11 septembrie 2001, sigur acestea nu se vor şterge niciodată din memoria noastră vizuală. La acea dată, la numai trei decenii de la încheierea fazei de construcţie, cele două „Turnuri gemene“ aveau un preocupant grad de uzură. Faptul că mai aveau şi un grad de ocupare necorespunzător făcuse procesul de leasing anevoios, un nou contract, cu ″Silverstein Properties″ fiind încheiat abia de curând, în iulie 2001. Teoriile conspiraţiei au fost alimentate atât de realităţi mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg, cât şi de acele coincidenţe de-a dreptul uimitoare. Larry Silverstein, care-şi avea biroul la etajul 88 în 1 WTC, s-a dus, în acea dimineaţă, la dermatolog, iar cei doi copii, care petreceau mult timp la etajele superioare, nu au fost în clădire, de asemenea.

Dacă e greu de uitat ce s-a întâmplat atunci, probabil că cei mai mulţi îşi reamintesc chiar şi ce anume făceau în momentul în care au fost expuşi la ″Breaking News″, dacă nu dormeau, cum era cazul unora dintre locuitorii de pe coasta de Vest. Cele mai interesante au fost peripeţiile preşedintelui George W.Bush, care se afla la 8,47 AM ET în drum spre o şcoală elementară din Sarasota, Florida (unde venise fără soţia sa), când a fost informat de primul impact, asupra turnului nordic. Le-a citit, apoi, unor copii de clasa a II-a o povestioară, intitulată (atât de sugestiv) „Capra de companie“ [″The Pet Goat″]. La 9,06, Andy Card, şeful personalului de la Casa Albă, i-a şoptit preşedintelui că şi al doilea turn, cel sudic, fusese şi el lovit, încheind cu cuvintele antologice: ″America is under attack.″ In următoarele şapte minute, George W.Bush a continuat să-i asculte pe copii, pentru ca să dea prima declaraţie, din biblioteca şcolii, la 9,29.

După care, a fost preluat, în mare grabă, spre aeronava ″Air Force One″. Aceasta a decolat precipitat, considerându-se că cel mai puternic om de pe planetă e mai sigur în aer decât pe pământ. La acel moment, erau mai mult de o duzină de aparate de zbor ale unor companii aeriene care, pur şi simplu, nu răspunseseră ordinului de a iniţia procedurile care le puteau îndrepta spre sol, fiind considerate noi potenţiali atacatori. După ce a fost purtat pe la baze militare din Louisiana şi Nebraska, în cursul serii a fost difuzat mesajul televizat adresat naţiunii de preşedintele Bush Jr.. Vicepreşedintele Cheney fusese, la rândul său, introdus, în cursul dimineţii, într-un buncăr al Casei Albe.

11 septembrie trebuia să fie prima zi a alegerilor primare pentru postul de primar al New York-ului, cei doi candidaţi republicani fiind afiliaţi nu demult Partidului Democrat. In scurt timp, tot spectrul politic al Americii avea să se reunească în zona aşa-numitului ″Ground Zero″, scenă pe care prim-planul le aparţinea, prin natura funcţiilor pe care le îndeplineau, primarului Rudolph Giuliani şi guvernatorului George Pataki. Cu unul dintre puţinele avioane cărora le-a mai fost îngăduit zborul, de la Washington au sosit cei doi senatori de New York, democrata Hillary Clinton şi republicanul Charles Schumer (actualmente, lider al minorităţii din Senat). Dacă Prima Doamnă ″in office″ fusese lăsată acasă de preşedintele George W.Bush, fosta Primă Doamnă, rămăsese singură acasă, Bill Clinton fiind plecat în Australia. Cu câteva ore înaintea atentatelor, aflat la Melbourne, la o întrunire a unor oameni de afaceri, fostul preşedinte a declarat, referindu-se la urmărirea lui Osama bin Laden, în vederea lichidării sale: «E un tip extrem de inteligent. Am stat mult timp să mă gândesc la el.»

In schimb, eu eram într-un şanţ, undeva prin Bucureşti: săpam fundaţia unui gard. M-a sunat partenerul meu de afaceri (fiecare cu firma sa), devenit prieten după cei şapte-opt ani de colaborare, întrebându-mă: «Aţi văzut ce s-a petrecut în America dumneavoastră?» Cum nu aveam un televizor la îndemână, mi-am continuat lucrul, reflectând la ″jihad″, un concept nu neapărat asociat cu ″9/11″, pentru care s-a considerat mai nimerit cel de terorism. Cu câteva zile mai devreme, mă întorsesem dintr-o minivacanţă la Istanbul. In dimineaţa plecării spre ţară, am petrecut două-trei ore în acel perimetru atât de încărcat de istorie numit Sultanahmet, de când s-a înălţat Moscheea Albastră. Intreaga piaţă dintre această moschee şi străvechea bazilică închinată Sfintei Sofii [Inţelepciunea Divină] era impregnată de purpuriul florilor arbuştilor de Lagerstroemia Indica, oferind o cromatică greu de contemplat în restul anului.

Dacă, la începutul secolului XIX, lui Chateaubriand i se păruse că nu e o exagerare în a afirma că oraşul Constantinopol oferă cea mai frumoasă vedere a Universului, cu nimic nu e mai prejos perspectiva pe care o poţi avea, din acel loc, asupra istoriei omenirii. Cum priveam aşa la Sf.Sofia, mă gândeam la ultimul secol al existenţei Imperiului (zis mai târziu) Bizantin, trăit sub presiunea implacabilă a ″jihad″-ului islamic, de când turcii osmanlâi se instalaseră statornic în Europa. Imi spuneam că globalizarea (pe care o întrezăream cu toţii, fiind profilată, dar, încă, fără contururi clare, la orizont) măcar va scuti Lumea de succesiunea violentă a civilizaţiilor, de care avusese parte din Antichitate.

In acea cea mai măreaţă biserică a creştinătăţii din momentul cuceririi otomane de la 1453, slujise patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care, timp de mai bine de un mileniu, a fost unul dintre cei mai influenţi oameni de pe Pământ, fiind, ulterior, strămutat în Fanar, ca simplu etnarh – lider spiritual şi administrativ al creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. De două sute de ani încoace, din zilele Sf.Paşti ale anului 1821, când nefericitul Grigorie V a fost spânzurat de poarta reşedinţei sale, în straiele cu care tocmai ce slujea vecerniile, laolaltă cu alţi prelaţi, fiind suspectaţi de a fi acordat sprijin Eteriei greceşti, jurisdicţia patriarhului ecumenic s-a restrâns continuu, astfel încât numărul credincioşilor pe care-i păstoreşte efectiv în Statele Unite a ajuns să fie mult mai mare decât cel al ortodocşilor greci din Turcia.

Comparaţia dintre Constantinopol şi New York nu e chiar un simplu joc de idei. Acum o mie de ani, Noua Romă concentra, după estimările unor istorici, cam o jumătate din toată bogăţia lumii, după cum megalopolisul american a devenit, de mai bine de un secol, un alt pol al avuţiei la nivel mondial. Au fost suficiente, însă, câteva ore în ziua atentatelor pentru ca cele 93 de hectare devastate din Lower Manhattan să fie aduse la stadiul de machetă, mai puţin mediatizat fiind faptul că singurul lăcaş de cult distrus în acea zi oribilă a fost cel al vechii biserici greceşti cu hramul Sf.Nicolae, amplasat într-un imobil cu trei nivele peste care s-a prăbuşit turnul sudic al WTC. In oglindă, colapsul turnului nordic a antrenat incendierea clădirii 7 WTC, având 47 de etaje, care s-a prăbuşit şi ea în aceeaşi zi, din pricina afectării structurii de rezistenţă, pe la 5 după-amiaza.
Din fericire, nimeni nu a pierit atunci în biserică, iar câteva obiecte de cult au fost recuperate din dărâmături. Aveau să fie resfinţite, pe 2 noiembrie a.c., în cadrul unei slujbe religioase speciale. Comunitatea ortodoxă a metropolei nord-americane a celebrat ″Thyranoixia″ – ceremonia Deschiderii Uşilor noii biserici greceşti tot cu hramul Sf.Nicolae, slujba fiind oficiată de Bartolomeu I – patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Edificiul e amplasat la 130 Liberty St., în umbra noului turn ″One WTC″ (înalt de 541 m, inaugurat acum şapte ani şi denumit, iniţial, până în 2009, ″Freedom Tower″). Vizavi sunt bazinele memoriale de pe locul fundaţiilor celor două turnuri gemene prăbuşite şi complexul muzeal de lângă acestea. Noului lăcaş de cult i s-a conferit titulatura de templu naţional [″National Shrine″], având spaţii de reculegere şi de rugăciune deschise oricui ar dori să le dedice câteva clipe.

Biserica este o picătură de Bizanţ într-un colţişor al lumii dominat de zeul banului. Arhitectul spaniol Santiago Calatrava Valls, autorul unor proiecte magice în ţara sa, cum ar fi podul Alamillo din Sevilla, ″Ciutat de les Arts i les Ciències″ din Valencia ori centrul internaţional din Santa Cruz de Tenerife, sau al unora recente de-a dreptul măreţe, de exemplu pavilionul ţării-gazdă la Expo 2020, în Dubai, a elaborat planurile noii biserici ortodoxe din Manhattan, inspirându-se şi din două mozaicuri aflate la Istanbul – unul în Sf.Sofia, celălalt din biserica Chora. Obsedat fiind de lumină, Calatrava Valls, care a proiectat şi clădirea nodului de transport urban din apropiere, a imaginat o biserică placată cu marmură albă grecească de Pentelic atât de subţire (3 mm) încât să fie translucidă, mii de lumânări electrice urmând să genereze un efect fascinant.
Iniţial, vechea clădire a fost un centru al comunităţii greceşti de imigranţi, fiind achiziţionată în 1882. O parte a ei a fost transformată în biserică, prima din oraş, la 1916 (aşa cum sunt destule lăcaşuri ortodoxe româneşti, prin blocuri, la New York şi în alte mari centre urbane din SUA), devenind un prim popas al celor nou-veniţi pe pământul făgăduinţei, mai ales că Sf.Nicolae îi protejase în timpul călătoriei pe mare. Deşi costul construcţiei noii biserici nu e unul exagerat (în contextul în care s-a vehiculat suma de 11 miliarde de dolari pentru refacerea întregii zone devastate de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, din care o mare parte era proprietatea Autorităţii Portuare din NY şi New Jersey), în cel mai pur stil balcanic, două mari scandaluri financiare au izbucnit numai în 2019 în legătură cu doi directori ai Arhidiocezei Greco-Ortodoxe a Americii, sumele cumulate în discuţie ajungând la circa 560.000 de dolari.

Nici primul termen de finalizare – 2017, nici cel legat de comemorările din 2021, nu au putut fi respectate, astfel încât, pe 2 noiembrie, toată lumea a fost mulţumită cu amplasarea crucii pe dom şi cu finalizarea exteriorului bisericii. In interior, pentru care patriarhul Bartolomeu a adus un relicvariu de la Muntele Athos, au fost sfinţite doar câteva icoane, restul urmând a fi puse la locul lor până în vara anului viitor, când arhidioceza cu sediul la New York îşi va sărbători centenarul. Manifestările din Manhattan au reprezentat încununarea vizitei înaltului prelat în Statele Unite. Deşi şi-a petrecut prima noapte şi ultimele două în spital, Bartolomeu I s-a întâlnit, pe 25 octombrie, cu Joe Biden. Convorbirea lor a durat mai mult de o oră, dar, ca un frumos compliment, preşedintele SUA i-a declarat acestuia, după întoarcerea patriarhului în Turcia, că «ar fi putut să dureze un an».

Cu aceeaşi ocazie, preşedintele Biden i-a mărturisit că, în cadrul întrevederii pe care a avut-o, la Roma, cu suveranul pontif, papa Francisc I i-a evocat relaţia frăţească pe care o are cu patriarhul ecumenic. Considerat urmaş al Sf.Apostol Andrei în scaunul constantinopolitan, Bartolomeu I a aniversat, la 22 octombrie, treizeci de ani de când a fost ales patriarh, fiind cel mai longeviv în funcţie dintre toţi patriarhii Noii Rome din toate timpurile. In final, vor fi două luni excepţionale pentru liderul spiritual de la Istanbul: o declaraţie comună cu papa şi cu arhiepiscopul anglican de Canterbury, o slujbă comună pentru pace cu papa Francisc în Colosseum, ambele în octombrie, şi una cu arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii, chiar la Atena, de Vovidenie. La începutul lunii decembrie, papa va vizita Ciprul şi Grecia, urmând a zbura şi în insula Lesbos, aflată în jurisdicţia patriarhului ecumenic, astfel încât se prea poate ca cei doi să se întâlnească şi acolo, cum au făcut-o şi în 2016.

Revenind la New York, existenţa unei biserici ortodoxe la ″Ground Zero″, cu atât de profunda perspectivă escatologică a ritului răsăritean, nu poate să nu ne tulbure pe noi, cei rămaşi, gândindu-ne la cei care au pierit şi la autorii masacrului jihadist. Au fost 2.606 victime în WTC (dintre care 343 de pompieri), plus 157 de persoane la bordul celor două avioane prăbuşite, fără a-i socoti pe atentatori. Printre cele 1,6 milioane de tone de dărâmături transferate într-un depozit de colectare a deşeurilor de pe Staten Island (ce fusese închis în mai 2001), s-au adunat, prin sortare, 4.257 de rămăşiţe umane, din care, în cadrul unei operaţiuni criminalistice aflate, încă, în curs, au fost identificate doar în jur de trei sute de victime. După cum s-a exprimat doamna Clinton în vremea campaniei sale prezidenţiale din 2016, ruinele WTC au fost «cel mai apropiat loc de Infern» pe care l-a văzut vreodată. Şi chiar acolo s-a înălţat o biserică creştină – simbol al credinţei universale în iertare. Dar până unde e loc de iertare în ″9/11″?

Ca unul ce nu urmărise în direct „Tragedia americană“, am petrecut mult timp în faţa televizorului în următoarele zile din septembrie 2001, deşi mă plasam în acea ipostază evocată de un vizitator elveţian, venit în România anilor ’90: «Ceea ce m-a surprins a fost că, în toate casele în care am intrat, televizorul era deschis, indiferent de oră!». Aşa am ajuns să vizionez, prin retransmiterea ″live″ a unor canale de ştiri din Statele Unite, câteva din scenele antologice petrecute în arealul din New York City cunoscut, de atunci încoace, sub numele de ″Ground Zero″. Şi dintre acestea, cea care mă bântuie s-a petrecut la 14 septembrie.

Au fost acolo toţi granzii, deşi, ulterior, Rudy Giuliani a susţinut că n-a văzut-o pe Hillary Clinton, ceea ce era o exagerare de campanie electorală. Cei care lucrau la degajarea resturilor WTC făceau acest lucru într-o tensiune greu de imaginat. Nu-i de mirare că au avut o reacţie de râs nervos atunci când, după ce unul i-a strigat preşedintelui Bush să vorbească mai tare, acesta a replicat: ″I can’t go any louder!″ .

Dar n-a fost un astfel de râs, nici zâmbetul firesc, uneori chiar uşor tâmp, afişat de persoanele aflate în faţa unor camere de luat vederi, atunci când tot grupul de lideri ai Americii, inclusiv preşedintele şi doamna Clinton, s-au amuzat ca de un banc bun de ceva ce au observat înspre dărâmăturile turnurilor gemene. Ca într-o clasă de liceu întreruptă din hărmălaie de un profesor autoritar, ce-i dojeneşte pe elevi că sunt «zmekeri», la care se aude un râs înfundat din fundul clasei, nu mai contează cine a fost cuminte şi cine s-a hlizit, toţi sunt supuşi oprobiului.

De atunci încoace, toată viaţa noastră e trăită în umbra evenimentelor din ″9/11″, consecinţele acestora influenţând abordarea statelor în relaţia cu cetăţenii proprii – ″Patriot Act″ din Statele Unite, respectiv „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!“. După cum s-a exprimat patriarhul ecumenic Bartolomeu I la ceremonia din Lower Manhattan de acum zece zile, biserica ortodoxă grecească închinată Sf.Nicolae e situată «chiar pe locul unde Lumea s-a schimbat de o manieră crudă şi teribilă» în urmă cu douăzeci de ani. Ea e reazim al neuitării şi lăcaş deschis în care s-ar putea afla răspuns la întrebarea «Cum să iertăm?».