Anticomunismul românesc de dinaintea lui 1989 se aseamănă izbitor cu anticomunismul de după. Ambele variante există şi nu există, au fost şi nu au fost. Exceptându-i pe cei aflaţi în exercitarea libertăţii, fără a ceda, cu preţul vieţii, restul este o imensă canonadă cu posibile infiltrări. O ţară în care însăşi Securitatea îl punea în scenă pe Caragiale, citându-l copios.
Pe vremea când Bulgaria le părea românilor la fel de îndepărtată precum America, iar viaţa interioară se transformase într-o fantasmagorie estetizantă cu ajutorul criticii literare en titre, căderea comunismului era un subiect care nu depăşea o propoziţie simplă. Anticomunismul de după a fost abordat în mare parte jurnalistic, ca şi cum doar aceasta ar fi fost problema de fond. Tema a fost tratată cu indiferenţă de Statul român până la cunoscuta condamnare a comunismului făcută sub coordonarea lui V. Tismăneanu. În urma acestui raport tardiv, simplificant, se aşteptau nişte măsuri ample. Nu s-a întâmplat nimic. În cunoscutul stil autohton, s-a mai bifat ceva! Eu consider acest raport, deşi lapidar, un punct semnificativ spre o însănătoşire a României. Iniţiativa lui Gabriel Liiceanu trebuie salutată, implicarea lui Traian Băsescu, la fel. Viaţa publică în România nu se mai poate bizui exclusiv pe ziare, pe dezvăluiri, este nevoie de un corpus de legi decisive. Până acum, presa a făcut destul pentru societate, e vremea ca oamenii politici să-i urmeze prin implicare utilă.
Raportul domnului Tismăneanu constată, cum altfel, că regimul comunist a fost unul ilegal. E un raport “ştiinţific”, de neatins. Cu un probatoriu similar celor din crimele contra umanităţii. Aflată sub patronajul unui organism al Statului, această comisie, prin sentinţa corectă, fără echivoc, şi-a făcut datoria. Consecinţele sunt deja în aer, acolo unde erau şi ideile consemnate. Consfinţit de Parlament, acest Raport le dă românilor dreptul de a accede la o societate modernă, deschisă. Fără să fie incriminatoriu la unele puncte nevralgice, precum marile consecinţe ale comunismului, acest Raport ar putea schimba destul de uşor faţa României.
Clasa politică a primit cu ostilitate acest Raport, din motive evidente. Democraţia, moralitatea, corectitudinea cetăţenească impuneau un alt tratament. Prin lipsa de atitudine şi dezbatere adecvată, s-a produs încă o reconsolidare a regimului politic ilegal. Urmărind doar ovaţiile, societatea civilă s-a oprit în acelaşi punct în care se află de douăzeci şi ceva de ani, risipind orice iniţiativă de activare a resurselor democratice. Similar solidarităţii cu Cehoslovacia a lui N. Ceauşescu, Raportul pare să fie torpilat chiar de către iniţiatorii săi.
Statul român are nevoie urgentă de o reformă, altfel glumele sterile ale domnului Ponta vor fi singurele realităţi guvernamentale. La orizont se arată Adrian Năstase, pe cai apocaliptici. Într-o societate fără reacţie, aneantizată, se poate întâmpla orice. De fapt, doar Adrian Năstase mai lipseşte din această fotografie cinetică. A cere responsabilitate unui asemenea anturaj înseamnă să îţi pierzi vremea. Discipolii politici şi profesionali ai domnului Năstase conduc astăzi România. E prea de tot! Şi vor mai mult, mult mai mul! Vor pe mâna lor toate iţele ţării, ale Republicii. Prim-ministrul s-a declarat deja un republican convins. Valorile care îl mână în luptă le vedem pe şapca şi tricoul său. Să fie o susţinere a orginalităţii? E cert, ne îndreptăm spre atmosfera unui stat african aflat în preajma unor evenimente politice periculoase.
Pe bună dreptate, generozitate istoriei pare să se fi oprit pentru români. Libertatea de alegere pare ceva tot mai diabolizat de sociologia infernului actual. Actuala Constituţie se spune că este bătută în cuie! Suntem o naţiune înfricoşată de toţi parveniţii, idioţii şi criminalii politici. O discuţie publică a Constituţiei ar trebui să fie tema ONG-urilor finanţate cu bani guvernamentali, nu câinii vagabonzi. Actualul sistem aparţine unui SRL politic, România a devenit proprietate privată.
Raportul domnului Tismăneanu este documentul statal care anunţă ilegalitatea Republicii, instaurată prin regimul criminal comunist. Justiţia românească ar putea printr-o instanţă oarecare, dar care să se identifice cu naţiunea, să declare pe baza acestui document revenirea ţării la adevărul care o poate uni. Abia într-un asemenea sistem clasa politică va fi în slujba naţiunii, justiţia la fel. Lupta pentru putere va include calitatea vieţii publice în mod firesc, demagogia fiind mult redusă.
Regatul României ar putea ridica ţara într-un ritm pe care actuala configurare a clasei politice nu va reuşi decât prin iluzia unor reforme imposibile în fapt.
