Puneam pariu pe orice. Am fost sigur că n-avem nici o șansă, că nu facem nimic în grupa I, că seria neagră continuă. Cum să trecem de Elveția și de Israel? Cu cine să ne calificăm?
Cu oameni din campionate de mîna a doua și a treia, cu jucători de liga secundă a marilor campionate? Cu Denis Alibeg, care după ce a plîns pe banca de rezerve mi s-a părut un labil psihic? Cu Ianis Hagi mai bățos ca tac-su, dar care la fotbal era umbra lui? Și fără numele lui mi se părea un oarecare, o copie palidă! Cu Stanciu, pirpiriu și fără putere și pierdut prin China? Cu Edward Iordănescu, un jucător modest, plin de ifose? Cu el antrenor, doar pentru că n-au mai vrut alții? Mi se părea și el o umbră a tatălui său, care oricum nu sclipea, dar avea „un bulan”, cum ziceau toți „specialiștii”, „bulan” venit de Sus.
Cînd Gică Popescu, unul dintre cei mai serioși oameni din fotbal (și nu numai) i-a zis, du-te, mă, băiatule, și lasă-ne, am zis la fel. Și dacă pleca după meciurile acelea de plîns din Liga Națiunilor era corect. Era moral, era cinstit. Ar fi fost un „slab”. Ce să mai explici dacă ne-au bătut și Muntenegru și Bosnia și Herțegovina? Părea că vin zile în care am fi luat bătaie și dacă am fi jucat singuri. De ce să-l fi crezut cînd zicea:
„Eu am mare încredere în jucători și în faptul că avem marjă de creștere. Nu putem duce ritm de patru meciuri în 11 zile și s-a văzut. Am pierdut lupta fizică în toate meciurile. Avem toate datele, lucrurile sunt clare. Cu Finlanda am reușit să compensăm altfel (…..) Sunt pregătit pentru orice scenariu. Inclusiv să îmi asum singur responsabilitatea pentru ce înseamnă echipa națională, dar și pentru fotbalul românesc. Pentru a reuși trebuie să ne schimbăm gândirea și să ne respectăm mult mai mult”.
Am mai auzit chestii de-astea cu România la timpul viitor. Și în politică, și în economie, și în fotbal. Mi-a ajuns pînă în gît de atîtea promisiuni și profeții. Recunosc că n-am crezut și n-am putut să-mi imaginez nimic altceva decît deșertul prin care trebuie să trecem și să așteptăm ziua în care să o luăm de la capăt.
Îmi pare rău, nespus de rău că am greșit. Și nu numai eu. Cei mai mulți am refuzat să credem și să visăm. Unii am fi fost gata să jurăm că n-avem nici o șansă. Că n-are rost să mai pierdem vremea. Că avem dreptul să huiduim.
Așa suntem noi. Ne stingem repede și ne aprindem cînd ne așteptăm mai puțin,cînd nimeni nu ne mai dă nici o șansă.
Îmi pare rău că n-am crezut în viitorul lui Iordănescu cel mic și al echipei naționale în actuala formulă. Dar mă bucur. Îmi pare bine că am mai luat o lecție. Destinul nostru ne-a mai dat o palmă. Nu este vorba numai de fotbal. Ne-a arătat pe viu ce resurse nebănuite avem, ce echipe puternice putem alcătui atunci cînd suntem uniți și cînd ne asumăm lupta dincolo de cotele plezirismului.
Îmi pare rău că am greșit și mă bucur că ne redescoperim puterea!
@ sile – ceva in genul 4 penaltiuri sevilla .