Actuala CE lasă în urmă o Europă împărţită în două. Nu atât criza globală pare să fie cauza, mai mult lipsa unui proiect cu adevărat democratic a făcut adevărate ravagii. Cu o birocraţie special creată pentru un sistem al unei ierarhii lipsite de eficienţă, UE îşi vede, în acest moment, lipsa de perspectivă. Cazul României face parte din pachetul acestor realităţi cu o rezolvare incertă. Blocarea accesului în Schengen, pe motive reale, dar fără legătură cu subiectul, arată ostilitatea şi rezervele faţă de o Europă aşa cum o înţeleg est-europenii. Românii sunt o parte însemnată a Estului.
S-au făcut permanent justificate apropieri între UE şi fosta Uniune Sovietică. Diversitatea prin care statele din est îşi caută un loc necesar pare tot mai mult o utopie. Rătăcirile Ungariei arată mai mult o criză a centrului de la Bruxelles decât o criză a societăţii maghiare. Criza din Grecia face şi ea parte din jocurile birocratice care au permis alunecarea fără precedent a acesteia. În acest moment, nu mai există o vină unilaterală, iar UE nu pare deloc dispusă să accepte. Modelul german confundă politica sa internă, realităţile proprii, cu proiectul european, accentuând o degringoladă în curs. Europa are nevoie de o relaxare a iniţiativei, aşa cum este necesară o eradicare a corupţiei din fostele ţări comuniste. Nu solidaritatea, nu o Europă aşa cum au gândit-o fondatorii săi pare să fie motorul acestei lumi. Mai curând o extindere a pieţelor şi o subordonare în direcţia acestui ideal mediocru. Democraţia, accesul tehnologiilor, educaţia, dezvoltarea regională par tot mai mult o propagandă pe care nu o mai crede nimeni. Punerea non-stop în faţa Estului european a unor realităţi ale trecutului comunist drept acuze pentru metamorfozele unui prezent contrariant nu e tocmai corectă. Sigur, nu ne aflăm într-o Europă a carităţii, însă una a lucidităţii şi umanismului este obligatorie. Europa nu se poate înscrie într-un trend cu cetăţeni de mâna a doua, a treia, din simplul motiv că o asemenea viziune va produce dezastre inclusiv acolo unde se pune la cale o asemenea strategie.
Menţinerea unor state într-o umbră a suspiciunii a dus deja la un decalaj teribil. Estul se rupe tot mai mult de starea de spirit europeană, orientându-se spre un fel de autonomie cu reacţii greu de anticipat. Cu atât mai grav cu cât state precum România au europarlamentari lipsiţi de orice proiecte politice, inşi rămaşi la nivelul unor activişti comunişti oportunişti. Frica de o abordare corectă vine şi din faptul că prezenţa în Parlamentul European este văzută drept o bunăvoinţă. Pe acest fond se lasă loc ereziilor naţionaliste, fasciste. Deja migrarea forţei de muncă este tot mai descurajată în realitate, accentuarea xenofobiei fiind, în unele state, activată până la încălcarea normelor oricăror norme internaţionale. Manipulând societăţile cu pericolul care ar veni din Est, politicienii occidentali, şi unele cancelarii, nu fac decât să creeze unele disensiuni imprevizibile. Mai puţin recunoscut, un blocaj există în Europa. Integrarea, în numele căreia unele ţări plătesc sume uriaşe în raport cu avantajele, poate fi declarată un eşec. Speranţa milioanelor de oameni oneşti în actualul proiect european este puternic clătinată de realitate. Neputinţa CE arată că nu există voinţă în depăşirea actualei crize, mecanismul comunitar fiind încă în stadiu de proiect. Cu toate problemele pe care le are, nu puţine şi extrem de grave, România este o victimă a birocraţiei comunitare şi a propagandei care susţine această birocraţie. Printr-o asemenea abordare este greu de crezut că relaţia cu Europa şi evoluţia vieţii politice interne se vor schimba. Investiţiile în România se diminuează, alături de Bulgaria ţara este asimilată unui fel de pericol public. Este clar că semnalele schimbării nu mai pot veni din aceste ţări, ci din altă parte. Aşa cum ţiganii nu se vor integra prin ei înşişi, aşa Estul are nevoie de un alt tratament.
Pe acest fond extrapolat, România nu poate să-şi asume istoria, să o înţeleagă. Tot mai sumbru este împinsă în comunismul pe care este obligată să-l reevalueze la infinit, împreună cu liderii săi de fier. Deja, fără dubiu, nu suntem singuri. Românii nu îşi elogiază criminalii nazişti, doar îi ascund pe cei comunişti. Cu toate diferenţele de start şi de dezvoltare prezentă, România pare a intra într-o diagnoză care o scoate uşor dintr-o culpă absolută. Bruxelles-ul are nişte obligaţii faţă de Bucureşti de care trebuie să se achite. Care sunt acestea punctual nu e greu de identificat. În primul rând, atitudinea de stăpân trebuie să înceteze, mediocrii politicieni comunitari nu mai pot fi doar filosofi rudimentari ai unor societăţi împinse la degradare de o incompetenţă administrativă catastrofală.
Apropierea de China, şi a Chinei de Estul european, aduce un suflu economic nesperat, situând în straniu multe valori. Marea Chină se implică într-un proiect viabil pentru ambele părţi, însă care poate aduce o sciziune justificată în Europa unită. Problemele europene comunitare nu sunt strict economice. Până la bani sunt mult alte dificultăţi. Acestea pot pune în pericol inclusiv investiţiile Chinei în zonă, producând reacţii neîntârziate. Ceea ce poate produce un miracol în Est, inclusiv în România, va acutiza relaţia cu tot mai agresivul centru. Asistăm, indiscutabil, la un posibil proiect de anvergură, în toate sensurile.
Ar trebui să recunoaştem deschis, Europa se află într-un sfârşit-început, pentru că aşa nu se mai poate. Popoarele din Est nu mai pot accepta situaţia de cetăţeni de mâna a doua, de toleraţi, formulă tot mai evidentă oferită de Bruxelles. În loc să stea pe jar datorită Summitului de la Bucureşti, CE ar trebui să realizeze problemele Estului şi deschiderea spre exterior.
