„Crima organizată” în România socialistă

Conform propagandei oficiale, în România socialistă din vremea ,,Epocii de Aur”, nu exista corupție. Nostalgicii după acele vremuri vor fi, poate, dezamăgiți să afle că, totuși, da, pe vremea regimului comunist exista corupție. Și, contrar unei păreri aproape generalizate, Nicolae Ceaușescu cunoștea foarte bine această situație.  Adunați, de obicei, prin birturile de mahala, unde berea ieftină pare că nu se termină niciodată, nostalgicii „Epocii de Aur“ încep, cam de la a treia halbă, să-și dea cu părerea despre starea de azi a patriei. Și, bineînțeles, să plângă de mila țărișoarei care a ajuns acum într-un hal fără de hal: „Dom-ne, democrația asta de acum a reușit un singur lucru: a înmulțit hoții, bandiții și mafioții. Acum se fură cum nu s-a mai furat niciodată. Păi se pomenea așa ceva pe timpul lui Nea Nicu? Că, pe vremea comuniștilor, nu mișca unul în front. Nu erau atâția hoți, nu existau atâția mafioți“. S-o credeți voi, domnilor nostalgici! Oricât de ciudat vi s-ar părea, hoția a existat chiar și pe vremea „Epocii de Aur“. Mai mult decât atât, „mafioții“ din vremea lui Nea Nicu erau la fel de hrăpăreți precum cei din ziua de azi. Și nu rare au fost cazurile în care infractorii din România socialistă au „lucrat“ coordonat, exact după regulile care definesc grupurile de „crimă organizată“.

Minciuna propagandei

Existența unor cazuri majore de corupție era considerată atât de gravă încât, pur și simplu, acestea nu erau recunoscute. Și, cu atât mai puțin, acceptate oficial, mai ales în acea perioadă în care televiziunea, radioul și presa de partid repetau pe toate vocile că „Omul nou“ trăiește doar pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Iar în rarele cazuri în care opinia publică afla totuși, câte ceva, cazul era atent „ambalat“ propagandistic, în așa fel încât, comiterea unor infracțiuni ni se explica prin nivelul scăzut al conștiinței comuniste al celor care încălcau legea. Dar asta nu însemna că liderii comuniști se îmbătau, și ei, cu apă rece și chiar credeau ceea ce se livra prin aparatul de propagandă. În nici un caz: autoritățile de la cel mai înalt nivel, inclusiv Ceaușescu, știau adevărul. Un adevăr care descria o lume dură, populată cu grupuri de infractori, o ,,caracatiță mafiotă”, întinsă atât pe orizontală cât și pe verticală, până la nivelul unor „tovarăși cu importante funcții de conducere“. Dar noi, oamenii de pe stradă, de ce n-am avut habar despre această situație? Simplu: pentru că nu trebuia să aflăm că, departe de a fi perfect, socialismul producea extrem de multe rebuturi. Acesta este motivul pentru care „fața întunecată“ a Epocii de Aur a fost descrisă doar în anumite  documente secrete, la care aveau acces numai tovarășii de la vârful ierarhiei de partid. Ținute departe de ochii opiniei publice, documentele destinate marilor șefi ai PCR nu mai aveau tonul triumfalist al propagandei oficiale. Ba mai mult, în ele se recunoștea faptul că „Epoca de Aur“ lucrurile nu mergeau chiar ca pe roate. Sau, ca să fim mai preciși, mergeau, de fapt, „ca dracu“.

Infoaramții ,,la secret” 

Până în 1989, în primăvara fiecărui an, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției și Procuratura RSR intrau în febra raportărilor. Era perioada în care, după încheierea controalelor din teritoriu, șefii instituțiilor de forță ale statului își prezentau raportul în fața organelor superioare de partid. În final, Comitetul Central al PCR centraliza toate acele rezultate într-un document intern, clasificat în categoria „Secret“, act care nu ajungea însă niciodată la public. La fel a fost și în 1989, când „Secția pentru problemele militare și justiție“ din CC al PCR a întocmit  obișnuitul „Raport“. De fapt, titlul întreg al acestui document de uz intern, era „Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul II al anului 1988, în legătură cu activitatea organelor Ministerului de Interne, Procuraturii și Justiției, precum și a celorlalte organe de stat pentru apărarea avuției naționale, prevenirea și combaterea oricăror forme de risipă, lipsă de grijă gospodărească, neglijență, abuz în serviciu, sustrageri de orice fel care aduc pagube proprietății de stat și cooperatiste“. Era un document sinteză care începea cu inevitabila tămâiere a ,,Mărețului Cârmaci”: „Pornind de la cerința exprimată constant de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, ale cărei coordonate fundamentale au fost reafirmate, în mod strălucit, în magistrala Expunere la Ședința comună a Plenarei CC al PCR din noiembrie 1988, organele MI, Procuraturii și Justiției, au acționat cu fermitate pentru traducerea în viață a acestor orientări și indicații“. De fapt, atenția instituțiilor de forță era centrată pe „apărarea cu fermitate a valorilor societății noastre socialiste“.

Domeniu în care „organele Ministerului de Interne, Procuraturii și Justiției au acționat ferm pentru traducerea în viață a acestor indicații, aplicarea hotărârilor de partid și a legilor țării, apărării proprietății socialiste, a întăririi spiritului de dreptate, și promovare a legalității socialiste“. Bineînțeles că toate acestea erau doar „floricelele“ propagandistice specifice acelor vremuri. Iar realitatea, ambalată frumos în limbaj propagandistic, era departe de imaginea idilică a Epocii de Aur. Greu de admis, dar adevărul este că, și pe atunci, se fura ca-n codru. Fapt recunoscut, indirect, și de Raportul  din 1989: „În condițiile dezvoltării fără precedent a țării noastre pe plan economico-social, a creșterii puternice a conștiinței socialiste a cetățenilor, a scăzut numărul faptelor penale  și al persoanelor care au săvârșit infracțiuni în dauna proprietății socialiste“. Poate că or fi scăzut, dar nu de tot: „În 1987, au fost condamnate definitiv, pentru infracțiuni în dauna avutului obștesc, 39.134 de persoane, ceea ce reprezintă o scădere cu șapte la sută față de anul precedent“. Câte or fi fost în dauna avutului privat? Asta nu interesa pe nimeni, pentru că, în acea vreme, proprietatea privată dispăruse de mult.  Dar asta nu înseamnă că lucrurile erau ok: „Analizând activitatea de apărare a proprietății socialiste, în spiritul exigențelor formulate de secretarul general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, raportăm că în acest domeniu, cu toate rezultatele pozitive, s-au manifestat și unele lipsuri și neajunsuri“. Adică, degeaba ne-a tras de urechi „Tovarășul“, că noi tot n-am fost în stare să ajungem la înălțimea amețitoare a vorbelor sale.

Mafioții „Epocii de aur“ 

Departe de a se opri doar la un nivel strict teoretic, „Raportul“ CC al PCR din primăvara anului 1989 enumeră câteva dintre cele mai grave afaceri de corupție descoperite de autoritățile vremii. „Constantin Todoruță, gestionarul unui depozit de piei și lână din jud. Timiș, profitând de faptul că nu mai fusese verificat la gestiune mai mulți ani la rând a delapidat o mare sumă de bani. În urma unor percheziții, la domiciliul lui, s-au găsit 4,5 milioane de lei și peste un kilogram de bijuterii din aur, aparatură electronică, dar și 100 de piei și blănuri“. Fapta este ușor de înțeles pentru o perioadă în care expresia supremă a luxului proletar era haina de piele ori cojocul croit din blană de oaie. Iar pentru acele vremuri, cele 4,5 milioane de lei delapidați chiar că erau o sumă cu adevărat imensă. Pe atunci, cel puțin teoretic, pentru delapidări mai mari de un milion de lei, legile vremii prevedeau pedeapsa capitală. Pedeapsă care, în ultimii ani ai regimului comunist, era comutată, de obicei, în ani grei de pușcărie. „Raportul“ din 1989 conține și un caz care demonstrează că, nici pe atunci, nu trebuia să ai prea multă școală ca să devii hoț „de mare succes“: „La Călărași, însăși (trăiască tovarășa gramatică socialistă!) Niculae Stratulat, paznic la o unitate industrială, a sustras bunuri în valoare de 698.000 lei“. Așadar, un simplu portar a reușit „să ciordească“ aproximativ echivalentul a zece „Dacii“. Tot pe atunci, circula o vorbă de duh care spunea că: „S-a votat Decretul 402: fură șefii… hop și noi!“. De fapt, chiar așa și era, căci hoții n-ar fi avut cum să fure singuri, de capul lor. Bineînțeles că, de foarte multe ori, ei furau cu știința și „binecuvântarea“ unor mari șefi ori a unor șefuleți mai mărunți. Situație descrisă și de „Raportul“ ajuns pe masa celor din CC al PCR: „Prin coruperea unor cadre de conducere, un grup de infractori de la Cooperativa meșteșugărească «Unirea» din Tg. Neamț a delapidat suma de 2,5 milioane de lei“. Bineînțeles că acesta n-a fost un caz singular. La celălalt capăt al țării, la Baia Mare, „Andraș Gherasim, șef de echipă la Întreprinderea de prestări servicii industriale, prin mituirea și complicitatea factorilor de răspundere, a cauzat o pagubă de șase milioane de lei“. Au existat însă și cazuri în care, prea puțin dispuși să mai împartă „prada“ cu cineva, șefii înșiși au fost cei care au băgat mâna adânc în ,,avuția întregului popor”. Fapt reflectat clar și în ,,Raportul secret” ajuns la CC al PCR: „Au fost și situații în care inițiatorii și organizatorii unor fraude importante  s-au dovedit a fi însăși (mda… exact așa suna limba română vorbită și scrisă de ,,tovărășiile” lor) conducătorii anumitor unități economice, persoane chemate ele însele să apere cu toată fermitatea proprietatea  socialistă“. Iar drept exemplu era menționat cazul unui cadru cu înaltă muncă de răspundere: „Directorul Fabricii de produse lactate Fundeni, după ce a comis două fraude de două milioane de lei, a fost numit director al Fabricii de produse lactate Vitan, unde, în scurt timp, a comis încă o fraudă de un milion de lei“. Iar dacă directorul unei întreprinderi de prelucrere a laptelui furase, probabil cu acte în regulă, lapte, brânză ori cașcaval – care pe atunci deveniseră un soi de valută forte, care ajungea din ce în ce mai rar pe mesele românilor, nici pâinea nu era de lepădat: „La unitatea de panificație Jimbolia s-au sustras 481.925 kilograme de făină, în valoare de 2.175.000 lei“.

Acum foarte puțină lume își mai amintește că, prin 1987-1988, locuitorii Capitalei au fost uimiți să afle că într-o vreme în care carnea devenise deosebit de rară, și era livrată pe bază de cartelă, undeva prin cartierul Drumul Taberei, la restaurantele Favorit și Orizont, fusese descoperită o întreagă rețea de angajați care ar fi sustras peste trei tone de carne și produse din carne. A fost un scandal imens, popularizat prin presa centrală de partid, inclusiv în Scânteia, care a încercat să justifice lipsa cărnii de pe piață exact prin furturile aruncate în cârca gestionarilor de acolo. S-a făcut un mare tam-tam, a urmat un proces la finalul căruia s-au pronunțat și câteva condamnări cu pedeapsa capitală. Capul „rețelei“ a fost considerat Gheorghe Vasile, un nume banal care acum nu mai spune mare lucru. Apoi, la scurt timp după prima sentință, pedeapsa cu moartea pronunțată pe numele acestuia a fost comutată în 13 ani de pușcărie. Ulterior, după 1990, omul a fost pus în libertate și, pentru câțiva ani buni a dispărut în străinătate. S-a întors abia după ce vechiul său dosar penal i-a fost închis prin S.U.P. (scoatere de sub urmărire penală). Apoi, în următorii ani, omul a revenit în afaceri. Dar tot el și-a făcut o spectaculoasă intrare și în lumea mondenă a Capitalei. Poate că unii bucureșteni își mai amintesc și acum de el: acel Gheorghe Vasile, condamnat la moarte de regimul Ceaușescu este unul și același cu cel alintat Gigi „Kent“.   Una dintre cele mai grave dar și neașteptate realități mascate discret în „Raportul“ CC al PCR este creionată în doar câteva fraze scrise în „limba de lemn“ specifică epocii: „Au fost comise numeroase fraude de grupuri de infractori care au acționat în perioade îndelungate de timp, profitând de deficiențele existente în unitățile socialiste, în legătură cu evidența, depozitarea și paza bunurilor, ne-asigurarea riguroasă a ordinii și disciplinei, atitudinea lipsită de răspundere a unor cadre. Un mare număr dintre aceste infracțiuni economice comise în mod organizat au fost favorizate prin coruperea unor persoane cu atribuții de control sau funcții de conducere, ori săvârșite cu complicitatea acestora“. Descrisă cu astfel de vorbe meșteșugit propagandistice, această afirmație descrie fidel o situație de care noi, oamenii obișnuiți, habar n-am avut: fără să-i spună pe nume în mod explicit, aceasta este descrierea exactă a fenomenului de crimă organizată, exact așa cum este ea definită în toată lumea. Și mai demonstrează încă ceva: jaful național declanșat după 1990, nu a fost o invenție post-revoluționară, ci doar o continuare, mult mai bine organizată, a jafului generalizat de pe vremea „Epocii de Aur“.