Subiectul filmului a deschis cu regizorul-scenarist, premiat cu Palme d’Or la Cannes în 2007, un dialog despre identitate, migrație și drama de a fi prins între lumi. În interviul acordat în exclusivitate pentru relansarea „Cotidianul”, regizorul arată că asumarea unei voci autentice, dincolo de clișee, implică și riscul de a fi criticat. Profund caustic față de darul aparte al românilor de a ascunde gunoiul sub preș, cineastul pune ca întotdeauna degetul pe răni dureroase și face un apel la transparență și la curajul de a nu ieși întotdeauna „cu bine”, ci mai degrabă cu adevăr, din orice situație.
„Cotidianul:” Povestea filmului „Jaful Secolului” este inspirată de un jaf real. Unde aţi tras linia între realitate şi ficţiune?
Cristian Mungiu: „Jaful Secolului” e un film ficțional, ca orice film, de altfel. Mă amuza foarte tare acea precizare de pe genericul anumitor filme, cum că ele sunt inspirate de „fapte reale”. Așa, și? Cam ce importanță are asta? Cel mult pentru cei cărora le e lene să citească cărțile sau presa despre acele fapte reale și preferă să vadă filmul, ca e totul condensat în doua ore și mai stai și pe scaun. Altfel, dacă nu te pricepi să vorbești despre esența naturii umane, degeaba faci filme inspirate de realitatea imediată.
Încercăm „să ne reprezentăm țara cu cinste” cum se zicea la TVR, zicând ce ni se pare a fi adevărul (subiectiv și partial, desigur) și nu băgând gunoiul sub preș.
Marea literatură (ca să mă refer la o artă cu altă complexitate și adâncime decât filmul) e la sfârșit mereu inspirată de viață și traversată de adevăr – fără să se revendice de la vreun incident anume. Astăzi e foarte ușor să documentezi o întâmplare care a ajuns știre în presă. S-au scris grămezi de articole despre acel caz, cu documentări solide, s-au scris cărți, s-au făcut documentare, iar în plus eu am stat și am citit rechizitoriile din ambele țări, așa, ca să știu cum a fost. După toate astea, am decis să fiu cât mai ficțional în spirit, chiar dacă multe detalii logistice au fost păstrate.
„Să ne ierte patrioții”
Sunteți judecat că arătați „fața urâtă a României”…
Da, după o proiecție la Cluj o spectatoare ne-a criticat că „arătăm străinilor fața urâtă a României”, pe acești „borfași și curve” – care sunt personajele din film și că „rufele se spală în familie” etc. Eu cred că, dimpotrivă, am înnobilat și conceptualizat aproape riscant de mult motivațiile acelui jaf și pe autorii lor. Știți însă, pesemne, că e un comentariu recurent legat de orice film românesc care nu prezintă pios Delta Dunării, pe bravii noștri daci (by the way, nu e deloc cert că brânză, varză și viezure ar fi în vreun fel cuvinte dacice) ori triada BRD Nadia Comăneci, Gică Hagi (care la nervi își mai stuchea câte un adversar) sau Ilie Năstase (care însă are nevoie de o mică dispensă pentru că a condus băut și a sărit gardul la fosta iubită ca să-și recupereze bijuteriile – sper ca biograful Tudor Giurgiu să ecranizeze și această parte super-simpatică a vieții icoanei noastre naționale). Așa că să ne ierte doamna – și patrioții – că încercăm „să ne reprezentăm țara cu cinste” cum se zicea la TVR, zicând ce ni se pare a fi adevărul (subiectiv și partial, desigur) și nu băgând gunoiul sub preș. În acea zi în care aveam proiecția la Cluj erau două știri în presa europeană despre România: că avem cel mai mare număr de mame sub 14 ani și cel mai mare număr de femicide. Bănuiesc că situația se va îndrepta, dacă cineaștii români aleg să nu scoată vreo vorbă despre asta.
Față de „R.M.N.”, ce oglindă nouă puneți asupra imigranților de această dată din Țările de Jos?
Pentru mine „R.M.N.” e mai degrabă despre animalul care trăiește în fiecare din noi, despre natura noastră duală – iar partea despre migranți e o particularizare. „Jaful Secolului” vorbește mai degrabă despre stereotipurile utilizate de așa-zișii patrioți conservatori naționaliști care culeg voturi capitalizând frustrările migranților pe baza unor narative care n-au, de fapt, nicio logică. Sunt false determinări de tip „occidentalii sunt coloniștii cei răi care ne-au supt resursele ca să se dezvolte și care acum ne pun să le strângem gunoiul” – însă pe noi nu ne-a colonizat nimeni si n-avem nicio îndreptățire să folosim acest spririt revendicativ. Iar să lucrăm în Occident nu e vreun drept divin, ci o oportunitate, pe care ar trebui să o recunoaștem ca atare; iar faptul că ești calificat doar să culegi căpșuni nu e vină nimănui altcuiva decât a ta.
Migranți și stereotipuri
Cum îşi mai poate găsi identitatea un migrant, trăind între lumi?
Cred că problemă identității o avem într-o anumită măsură cu toții chiar și dacă nu ne părăsim țara. Să ne gândim, de exemplu, la românii care se consideră civilizați și educați în spiritul valorilor occidental umaniste, care din anii ’90 încoace au o ezitare când trebuie să-și declare public identitatea și o stânjeneală să și-o asume dimpreună cu toate conotațiile de care a fost ea însoțită stereotipal din anii ’90 – și anume că român egal rom, potențial cerșetor, hoț, corupt, șmecher, necioplit, cețățean de mâna a doua, ex-comunist venind din lumea sărmanilor de după Cortina de fier și așa mai departe… Nu doar pentru migranți e foarte greu în privința identității, ci și pentru toti ceilalți. Și desigur că ne întrebăm: este identitatea noastră dată de limbă, de etnie, de un trecut istoric comun sau este ea dată de valorile în care crede fiecare dintre noi, ca cetățean, astăzi? Îmi vine în minte momentul de la începutul războiului din Ucraina când cineastul Serghei Loznitsa a fost ⹂afurisit” de comunitatea cinematografică din Ucraina pentru că s-a declarat „european” și nu ucrainian, belarus ori rus, refuzând să condamne in corpore orice manifestare artistică venind din spațiul istoric rus, în numele solidărității etnice.
„Jaful Secolului” este inspirat dintr-o poveste reală, dar filmul devine mai mult decât o cronică a unei infracțiuni, prin îmbinarea realismului social cu genul heist…
Există această replică în ⹂Jaful Secolului” care sintetizează această dilemă și frustrare a est-europenilor educați – a solidarității de valori cu occidentalii, solidaritate care însă nu este reciprocă. Zice procurorul român celui olandez, în film: ⹂You’d be surprised but here we consider to be we with you while for you, we are all, they” ( n.r.-„Te-ar surprinde, dar aici noi ne considerăm împreună cu tine, pe când pentru tine, noi suntem doar ceilalți”). Și se referă exact la această împărtășire de valori occidentale care îi face pe mulți dintre noi să se simtă mai degrabă cetățeni europeni sau cetățeni ai lumii libere și liberal-umaniste decât cetățeni români, est-europeni, balcanici.
În cazul jafului din 2012, și nouă aici în România ni s-a rupt sufletul la imaginea tablourilor năpădite de flăcări într-o sobă din Dobrogea – însă mă tem că la modul general, în Occident, stigma pentru barbaria aceea s-a proiectat asupra noastră a tuturor, ca români, ca sălbatici aparținând unei lumi primitive. Pentru un migrant, desigur, este și mai complicat căci când se mută în alt spațiu geografic ceva din identitatea lui se diluează – însă identitatea pe care o capătă în schimb e și mai confuză: nu mai e nici român verde, dar nu devine nici olandez, francez ori neamț. Când revine acasă la el în sat e considerat străin, în vreme ce el începe să se simtă superior celor de acasă, însă când revine la muncă e considerat străin și acolo, și privit cu condescendență, ca pe un rău necesar. Din păcate, această simplificare ține de un mecanism comportamental general uman – îi repudiem pe cei care nu ne seamănă și nu fac parte din tribul nostru. Se vede asta cu ochiul liber aici când românii, deși prost tratați în Vest, îi tratează pe asiaticii veniți să lucreze la noi ca lucrători măcar la fel de prost precum ne tratează occidentalii pe noi.
Lauda din „bătătură”
Cum comentați că filmul a devenit propunerea oficială a României pentru Premiile Oscar 2025, la categoria „Cel mai bun film internațional”?
Sa limpezim o confuzie: nominalizarea la Premiile Oscar / ale Academiei Americane de Film din această etapă este făcută de către un mic comitet din România. Asta e procedura dintotdeauna, iar cine vinde ideea ca filmul lui a fost ⹂selecționat la Oscar” pe baza acestei simple nominalizări exploatează fără nicio justificare asocierea cu Academia Americană doar ca să se laude aici la noi în bătătură – atitudine stânjenitoare și relativ penibilă. Academia Americană își anunță listele ei scurte, după ce vor fi vizionate aceste vreo 90 de filme pe care fiecare țară a decis să le trimită la categoría „Cel mai bun film străin”. În cazul deciziei de anul ăsta, comitetul de cinci votanți aleși de CNC a hotarât ca „Jaful Secolului” este mai potrivit să reprezinte România decât filmul ⹂Kontinental”, al lui Radu Jude, film cu mai multe ambiții estetice și festivaliere, însă aprioric cu mai puțină priză la spectatorul obișnuit. Cel puțin așa am interpretat eu decizia comisiei de selecție.
V-ați așteptat la această nominalizare?
Desigur, noi nu am luat vreo decizie când am realizat acest film cu gândul la această „nominalizare la Oscar”. Nici nu ne-a trecut prin cap. Și asta pentru că, momentan (îmi pare rău să îi dezamăgesc pe cei de acasă, alegând să nu spun clar cum stau lucrurile) nu avem nicio șansă să ajungem pe vreo listă scurtă la Oscar, orice film am alege și trimite. Am fi avut o mică șansă cu „R.M.N.”, căci distribuitorul american era dispus să investească o sumă importantă în promovarea filmului. Însă atunci România nu a ales „R.M.N.” ca film care s-o reprezinte, ci un film care nu avea distribuitor în USA. Dacă CNC-ul român ar fi mai puțin provincial și ar considera că trebuie să aibă și o viziune culturală, nu doar să administreze un fond financiar, ar ști mai bine și cum merg lucrurile în lumea largă. Așa însă, câtă vreme privim lumea printr-un ochean de la noi din sat, credem că vrăbiile de pe cer pot să aterizeze pe lună.
Românii, deși prost tratați în Vest, îi tratează pe asiaticii veniți să lucreze la noi ca lucrători măcar la fel de prost precum ne tratează occidentalii pe noi.
Nominalizările la Academy Awards țin, desigur, și de valoarea filmului, însă în și mai mare măsură țin de capacitatea și bugetul de marketing al campaniei. Marile studiouri ori marile platforme, cum ar fi Netflix, de exemplu, investesc anual bugete de milioane și zeci de milioane ca să se lupte pentru premiile Oscar. La fel, țările care vor să fie nominalizate la Oscarul pentru „cel mai bun film străin” investesc milioane și își și mobilizează comunitățile de expați din industrie, și asta nu doar Franța sau Italia sau Spania, dar și Ungaria sau Polonia. Iar în această competiție, apărem parașutați, cu un buget de promovare foarte mic, cât dau alții pe timbre. Iar câtă vreme bugetul va fi zero, șansele vor fi la fel și nu vom ajunge pe nicio lista scurtă. La anul, poate că am avea o mică șansă cu filmul turnat astă primăvara, „Fjord” pe baza lui Sebastian Stan, a Renatei Reinsvee și a distribuitorului american Neon care investește – dar rămâne de văzut dacă România va nominaliza filmul.
CV – Trei premii la Cannes. De la film la literatură
- Nume: Cristian Mungiu
- Data și locul nașterii: 27 aprilie 1968, Iași
- Studii și carieră: A urmat clasa de „Literatură engleză” a Universităţii din Iaşi, perioadă în care a scris la „Opinia studenţească” și a lucrat la diverse publicaţii, la radio și televiziune. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București.
Debut în lungmetraj cu „Occident” (2002), prezentat la secțiunea „Quinzaine des Réalisateurs”, Festivalul de la Cannes.
„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007) – câștigător al Palmei de Aur la Cannes și nominalizat la Globul de Aur.
„După dealuri” (2012) – premiul pentru Cel mai bun scenariu la Cannes; actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur au primit premiul pentru Cea mai bună actriță.
„Bacalaureat ”(2016) – premiul pentru Cea mai bună regie la Cannes.
- S-a dedicat universului cinematografiei, ca scenarist, regizor, producător, organizator de festivaluri și tutore, continuând să publice ocazional articole, note de călătorie, pagini de jurnal, scenarii. Volume publicate: „7 povestiri” (Editura Liternet, 2003) și „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” (Editura Humanitas, 2023).
- Locuiește în: București.
