Adrian Năstase a pregătit pentru sine, şi pentru Europa, o dictatură perfectă, disponibilă amatorilor de sporturi politico-financiare extreme. Că această dictatură ar urma să facă victime printre propriii fondatori, nu s-a gândit, el intrând în joc pe căile colaborării şi familiei, politica fiind exclusiv o afacere. A perfecţionat şi adaptat dictatura ceauşistă, fesenistă într-un stil care aminteşte izbitor de clanurile care terorizează România. Cert este că acest pachet legislativ, constituţional, contractual a primit viza comunitară şi euro-atlantică. Dovadă, numai de starea de fapt a democraţiei nu sunt interesaţi responsabilii externi. Adrian Năstase a intrat în abecedarul politic de la Bucureşti promovând un alfabet al codificării, încă în vigoare, drept un mare premier. Averea sa, se spune impresionantă, pare să fi produs invidii uriaşe, angrenând un evident război între partenerii de corupţie. Regimul comunist, prin forma sa de dictat, cum am afirmat de zeci de ori, nu a încetat să funcţioneze în România, după 1990, nicio secundă. Normal, s-a accentuat o intimidare publică în mod constant, fiind numită aberant stabilitate. Supravieţuirea regimului dictatorial ceauşist, prin interfaţa sa ideologic-oportunistă, continuă şi produce o infestare a întregului areal politic. Orice spărtură în zidul totalitar este imediat reparată, controlul exercitându-se deja în numele statului de drept.
Traian Băsescu a primit cadou acest mecanism perfecţionat până la ultima rotiţă, respectiv statul român mafiot, transformat într-o jucărie personală pentru politicienii de la un anume nivel. Tot ce s-a întâmplat sub cele două mandate ale sale arată o dictatură care nu se poate nici prăbuşi, nici reforma. Este evident pentru toată lumea că schimbarea din peisajul politic a lui Adrian Năstase, personaj cu oarecare alonjă intelectuală, însă pervertit în totalitate, a fost un lucru mai mult decât necesar. Însă reformele trâmbiţate de Traian Băsescu, sub presiunea unor factori externi care descopereau pachetul românesc, respectiv aberaţiile din domeniul Justiţiei, sunt în acelaşi stadiu. Însuşi Traian Băsescu recunoaşte deschis, cumva iresponsabil, că situaţia internă a ţării este catastrofală, fără a nominaliza cu exactitate problemele. Desigur, afirmaţiile de acest gen, venite de la un înalt responsabil al Statului, arată o disfuncţie fatală în interiorul sistemului şi o incapacitate de reformă generalizată. Singura declaraţie care ar trebui să-i anime pe toţi cei care se vor responsabili este că ne aflăm într-o dictatură căreia trebuie să i se pună punct.
Dictatura din România caută să ofere continuu aceeaşi alternativă, prin propria-i logică, cu o teribilă opacitate, având nenumărate mijloace de protecţie. Alte şi alte promisiuni electorale, alţi şi alţi politruci se pregătesc de ascensiune. Sistemul legitimează abuzurile ambalate legal, le încurajează, stimulând o perspectivă care îi dă o autoritate excesivă, prin implementarea sa cât mai extinsă a contradictoriului. Avem o dictatură pentru toţi, şi pentru export, dacă este nevoie. De sus până jos, de la stânga la dreapta, românii sunt luaţi la ochi de armatele de specialişti în asasinarea spiritului democratic, plătite din bani publici. Frica instalată în societate arată unde s-a ajuns, paralizând orice iniţiativă de relaxare şi evoluţie politică. Legi aberante, politicieni rupţi total de realitatea curentă şi de contemporaneitatea politică internaţională fac o comunitate politică de neatins. Dialogul cu societateaeste din start evitat, trivializat, deviat. Datorii în numele ţării, cheltuieli, proiecte se află într-un cerc decizional tot mai închis, fără nicio jurisdicţie în timp. Nimeni nu mai răspunde de nimic, secretizările sunt o platoşă perfectă pentru aplicarea nestânjenită a interesului personal. Politica externă a ţării se reduce, în acest moment, la diversele viramente bancare în avantajul unor grupuri de afaceri interne şi externe. Cumpărăm armamentul pe care alţii îl aruncă la gunoi, cum s-a văzut, dovedind o expertiză contra siguranţei fizice şi financiare. Achiziţiile publice interne trec prin tot felul de intermediari care îşi primesc partea pentru presupusa consultanţă. Relaţiile bilaterale ale ţării au tot mai puţin a face cu interesul cetăţenilor români, altceva devenind subiectul lor.
Imensa maşinărie dictatorială care se autogenerează, producând dezastre morale şi economice, scoate societatea românească din orice discuţie. Politicienii, datorită sistemului pe care îl au în prezent la dispoziţie, sunt împotriva ţării, a electoratului. Situaţia a devenit realmente periculoasă, democraţia fiind total scoasă din joc. Nici politicienii, nici preşedintele nu mai pot face nimic. Acesta este adevărul! Sistemul a devenit impenetrabil, orice reacţie de reformare adevărată, dacă s-ar produce, poate cădea sub incidenţa trădării de ţară, formulă securistă promovată până la vânzătoarele de flori. În context, în planul moral-decisiv, majoritatea disidenţilor, a oamenilor de bine, au ajuns la periferia vieţii publice, umbriţi atroce de forţele trecutului. În apărarea acestui sistem sunt aruncate, ca în anii ’50, ştiinţele, cultura, exact acelaşi tablou sinistru, înfricoşător. Chiar ne-am putea întreba ce mediu intelectual şi social mai există în România, ca stare de spirit cel puţin, când totul pare opera unui dresaj insuportabil. Invocarea dificultăţilor curente, de către cei care acceptă aceste încolonări dezastruoase, arată lipsa totală de autenticitate la care s-a ajuns, şi prin care este posibil totul.
Toate organismele reprezentând ştiinţele, cultura, cultele sunt atrase în această cuşcă a promisiunilor de a fi conectate la sistem prin implicarea în susţinerea lui. Practic, România de dinainte de ’89, în structura ei asasină, s-a refăcut cu asupra de măsură. Mergând în această direcţie, ţara se va depopula cât mai curâd de toţi cei apţi de o implicare corectă. Avem o clasă imensă de impostori, aceştia stau cu mânecile suflecate, aşteptând ordinele de executat. Dacă Europa nu este interesată de cum funcţionează România, e foarte grav. Un paralelism despre care se vorbeşte tot mai mult, se regăseşte pretutindeni îm societate.
Acest imens cal troian, care este sistemul românesc actual, atinge performanţele unei pervertiri fără leac. În el îşi caută loc tot mai mulţi, fiind considerat unica soluţie. Chiar aşa. Am convingerea, însă, că fără principii democratice totul este o monstruozitate. Cei care se cred protejaţi de un sistem fără fisură dovedesc o insuficienţă pe toate planurile. Trecerea de la o dictatură la alta, considerată un pas al performanţei în istorie, e un simplu truc prin care se trece cu tăvălugul peste România. Deocamdată, istoria are nevoie de aceşti figuranţi pentru toate mişcările antipopulare în curs.
Dictatura instalată în România a cuprins în mrejele ei cam totul, ajungând pe ultima uliţă, bătând la uşă, sau spărgând-o pur şi simplu, precum SS-ul nazist, sau Securitatea. Poate, doar Monarhia Constituţională ar readuce societatea în firescul pierdut, în minimul adevăr, şi ar putea reinstala calmul şi solidaritatea publică, respectul legii, conectarea corectă la exterior. Şi, de ce nu, simpatia şi încredera internaţională, spulberate. Prin sistemul actual s-au instalat o captivitate, o inerţie şi un parvenitism de neclintit. Toate reformele actuale merg în direcţia reformării şi perpetuării dictaturii. Majoritatea beneficiarilor comunismului, ai fostei Securităţi, sub toate aspectele, au grave probleme de orientare în spaţiul democratic, devenind, deseori inconştient, nişte atentatori prin tipul de implicare pe care îl susţin. Ei, sau interpuşii lor, sunt la comandă cam peste tot. Dinamica ţării este una identică fostei RSR, cu care s-au împroprietărit. Marii republicani români sunt nişte parveniţi.
Actualul sistem trebuie schimbat, nu mai are nicio legătură cu România!
