Dacă mergem la etimonul cuvântului artă, dăm peste un cuvânt antic care desemna un sens meșteșugăresc: a ști să faci lucruri frumoase (case, cizme, linguri etc.).
Modernii renascentiști au individualizat acel sens vechi punând în joc ideea geniului personal al artistului. Iar Hegel a vorbit, în modernitatea epocii sale, despre moartea artei… Dar, atenție, era vorba despre acest sens individualizat. Gândul hegelian era că din nou, cândva, artisticul are a fi un meșteșug bine diseminat în lume. Ceea ce echivala cu a gândi că în viitor au a fi făcute mai multe lucruri frumoase: ceasuri, clanțe, scaune, dulapuri etc.
Problema mai adâncă din gândul hegelian era o întrebare fără răspuns previzibil: oare umanitatea din om are a mai fi cognoscibilă prin lucrările artiștilor?
Nu avem nici acum un răspuns general uman. Dar avem altceva: acum știm că educarea (pedagogia care ne învață să învățăm) a rămas a se adresa indivizilor înainte de a se putea adresa maselor. Acest răspuns avea o formă interogativă la ora formatării Constituției americane (1787). Atunci, fondatorii acelei Constituții s-au întrebat așa: ce vom face? ceva care se va lăsa ghidat de popor ori ceva care să ghideze poporul? Acei părinți ai constituționalismului au ales să construiască un ghid pentru veacuri multe.
Ce constatăm azi? Curentul care vrea ca poporul să ghideze constituționalismul crește primejdios de mult. De aici impresia tot mai răspândită că democrația modernă stă să eșueze.
De unde vine eroarea ce ar putea fi fatală? Din pierderea conținuturilor reale ale binomului individual-colectiv. Acele conținuturi reale fac să fie educabil doar individul. Forma de conglomerare pe care o numim societate ori popor evoluează din punct de vedere educațional prin indivizi, doar prin indivizi.
Cu toate acestea, în cercetarea biologică există un experiment uluitor: dacă înveți 99 de maimuțe să facă ceva (să danseze, să zicem), după un timp, alte maimuțe, aflate pe o insulă apropiată, dar neînvățate să danseze, vor începe a dansa.
Aici, misteriul stă în verbul „a învăța”. În fond, nu ai dat primelor 99 de maimuțe o deprindere morală, ci o instrucție. Or, în lumea omenească, deprinderile morale sunt cheile evoluționismului. Darwin nu a vorbit despre ele.
Nu democrația stă a eșua azi, ci școala veche, cea care mai știa să-ți dea deprinderi morale.
În vremea din urmă, deprinderile morale vin mai ales prin forme de ideologie. Considerăm că individul are a fi educat printr-o politică de drepturi noi, iar această politică e adresată colectivităților, în primul rând. Așa se întâmplă în lumea occidentală azi. Dar nu școala face acest „serviciu”, ci media. Iar media e înfăptuită din școliții ce ies dintr-o școlarizare tot mai precară, una care a decis că are de transmis doar cunoștințe. De aceea, elitele pot fi încă bine formatate, dar nu și bine educate.
În fond, individualismul liberal este pe cale de a eșua. Ce înseamnă asta în viitor, vom vedea. Nu e comunism de stat. Pare a fi un fel de individualism comunizat.
Acum nu vreau să am eu neaparat dreptate, poate că Wallace și alții au avut o contribuție importantă. Obiectul curiozității mele a fost destul de exclusivist, iar informațiile însoțitoare despre contribuitorii importanți la teoria evoluției vin în mod natural, nu căutate. Mă declar destul de ignorant pe această temă, dar sunt curios sa învat mai multe.