Două drumuri prin lumea preteoretică

Lumea așa cum o moștenim noi, prin educația noastră, stă pe stâlpii teoretici pe care Aristotel i-a numit „categorii”.

Două minți uriașe – contemporane, dar necunoscându-se una pe alta – și-au propus să regândească lumea fără premise teoretice: Heidegger și Rudolf Steiner.

După șapte tratate asupra istoricității ființei, Heidegger descoperă (scoate din ascundere, în limbajul său) întrebarea despre divin și decide că numai poezia are o limbă potrivită pentru o vorbire neflecară despre cele ce aparțin divinului. Rudolf Steiner a scris și a vorbit (a conferențiat) despre divin încă de la începutul demersurilor sale publice.

Cum s-ar putea explica faptul că aceste minți nu și-au simțit coprezența în același areal cultural: lumea germanică? Un răspuns ar fi acela că Heidegger își publică prima carte în 1927, când Steiner era plecat dintre cei în carne și oase de doi ani. Dar în 1916, când Heidegger are revelația unei fenomenologii a viului concret (netrecut prin sitele teoreticului), gloria publică a lui Rudolf Steiner era la apogeu, iar cartea sa despre „istoricitatea” ființei cosmologice se afla la a patra ediție. Prima apăruse în 1910.

Fac ipoteza că abia Heidegger cel de după 1930, când urmau să apară tratatele sale onto-istorice, se lasă constrâns de prezența divinului în orizontul întrebării despre ființă. În ce măsură ecourile cercetărilor steineriene vor fi jucat un rol în formatarea acestei constrângeri?
Gândul heideggerian nu concepe un sfârșit pentru istoria ființei: ar fi ceva absurd, ca un punct care ar forma o dreaptă, dar n-ar mai forma apoi o alta… Sfârșitul e pe drum totuși și e „citit” în linia metafizicii iudeo-creștine, considerată a fi metafizica Occidentului. Semnul cel mai clar e lumea modernă, în care o anume ființare a pus stăpânire pe toată pădurea de ființări: tehnologicul în acțiune (fabricația). Un nou început a devenit necesar, zice Heidegger. Noul Moise are de dat (de primit) legile prin care spiritualul poate scăpa de zeii mecanici (calculatori) ai legilor naturii.

Or, ecoul antroposofiei adusese deja o bună vestire șocantă: și robotizanta lume modernă a fost necesară planurilor divine; reducerea spiritualului la intelectivul calculator și ateu joacă în istoria evoluției ca un deșert al sufletelor care vor fi capabile să redescopere viul imaginației omenești chiar acolo unde vor înseta mai disperat și nu vor mai găsi apă… Acolo, omul cel însetat are a avea revelația libertății ca fiind mult mai originală și necesară decât un drum sau altul prin lege și legiferare. Ea ține de orizontul întrebării despre ființă și despre solul în care această întrebare prinde rădăcini conștiente de adâncimea lor. Non-uitarea acestor rădăcini și adâncirea conștientizării lor au a fi întotdeauna preteoretice. Uitarea întrebării despre ființă vorbește despre sfârșitul unui drum al metafizicului.
Rudolf Steiner clarificase deja că Răul de azi lucrează prin tehnicile zilei și abia așa, indirect, influențează lumea moralității. Preteoreticul propus de antroposofie joacă dincolo de pragurile unui final de paradigmă, pe treptele celor ce stau să vină.

Heidegger a concluzionat că despre aceste trepte doar poezia ar putea vorbi.
Două minți uriașe: una care încearcă să iasă în afara gândirii calculatoare și una care a intrat deja în viul spiritual (nematematizabil). Rudolf Steiner scria limpede despre conținuturi care au nevoie în continuare de multă limpezire. Heidegger scria abscons despre un conținut care se ascunde și întotdeauna se va ascunde în luminișurile umbroase ale ființei. El visa un nou început al conștientizării adevărului ființial. Steiner a scris numai și numai despre conștiență, despre „istoricitate” și cosmologicul ei. Și a scris înainte ca, prin cuantică, să fie cunoscut faptul că prezența unei forme de conștiență colapsează funcția universală de undă potrivit stării spirituale specifice acelei forme de conștiență.