Eugen Uricaru: Cei care nu mai sunt

Nu cred că există o familie din România care să nu fi plătit cu suferință și sânge  participarea Țării la conflictele mondiale ale veacului trecut.

Imaginea celor căzuți se estompează cu fiecare generație, astăzi singurele probe ale jertfei și ale trecerii lor prin această lume  fiind pietrele de mormânt și fotografiile îngălbenite păstrate în arhivele familiilor. Este un fenomen natural și nu aparține anume poporului român ci dimpotrivă, este general uman și  toate neamurile lumii  se străduie să păstreze faptele trecutului în feluri proprii. Memoria celor care nu mai sunt este esențială pentru păstrarea conștiinței de sine a unei colectivități, de la familie la națiune.  Fiecare popor are cultul morților săi și, pe cât posibil, respectul morților altor popoare.  Pot exemplifica  aducând aminte zecile, sutele de cimitire militare ale altor armate care pot fi găsite peste tot în România. Cimitirele soldaților sovietici, ale soldaților germani sau unguri, ca să vorbim despre cei cu care ne-am înfruntat direct, cimitirul aviatorilor britanici sau americani, cimitirele soldaților  italieni, cu care nu ne-am bătut, dar care au murit în România ca prizonieri de război,  cimitirele soldaților francezi ori monumentele ridicate de-a lungul vremii pentru a păstra amintirea unora sau altora.  Multe dintre aceste locuri de veci și de amintire au fost și sunt îngrijite de către autoritățile românești. Sunt și altele îngrijite de către cei de acasă, de cei care i-au trimis să moară aici. Am rămas cu totul impresionat de modul în care Germania, prin diferite organizații obștești sau private, se îngrijește de  cei căzuți sub steagul ei.  Citisem mai multe cărți despre unitatea de parașutiști a generalului Karl Student, care  a efectuat prima și singura operațiune de desant aerian, de amploare, a armatei germane, cucerirea aeroportului Maleme din Creta.  Atunci au murit peste 4000 de tineri parașutiști germani, doborâți  de apărătorii englezi și greci.  În urma eșecului total al operațiunii, Adolf Hitler a interzis pentru viitor efectuarea unor astfel de operațiuni. Parașutiștii germani au aterizat cu toții în tranșee. Am ajuns și eu la Maleme, în extrema vestică a insulei, lângă marea bază militară navală americană, și am vizitat cimitirul militar. E impresionant! O coastă de deal umbrită de  roșcovi uriași, acoperită de morminte îngrijite, cu inscripții de identificare a fiecărui căzut, cu data nașterii și cea a morții, aceasta din urmă fiind aceeași la toți. Coroane, felinare, cruci, flori. Ordine, disciplină și respect. Desigur, nu m-am lăsat până n-am găsit o chichiță în toată acea maiestuoasă demonstrație de neuitare.  Am descoperit că un parașutist german de 23 de ani , pe numele său Richard Perkhun, fusese îngropat de două ori. Avea două morminte. Am verificat și eu tot de două ori data nașterii și numele. Erau aceleași.  Un mormânt era în rândurile de jos, al doilea era undeva în ultimul rând. Cred că familia soldatului  n-a găsit, de emoție, de grabă, cine știe, mormântul inițial și a insistat să i se facă o piatră de amintire. Și i-au făcut. Subliniez – au insistat să-i facă! Era vorba de un soldat german mort în Creta, adică într-o țară pe care voia să o cucerească dar n-a reușit și din cauza aceasta țara lui a ajuns o țară învinsă.

Cum adică? Învinșii insistă să fie pomeniți? Ei bine, da. Nu doar că doresc, chiar insistă! Am văzut, în drumurile mele și cimitirul Piskarevskii  din fostul Leningrad unde sunt înhumații cei căzuți în timpul blocadei. Uriaș, rece, care îți îngheață sufletul. Am fost în Bretagne la câteva cimitire militare  unde sunt îngropați soldații din Bretagne căzuți în  primul război mondial.  Acolo sunt soldații care au fost uciși de inamic deoarece nu înțelegeau ordinele date de ofițeri în limba franceză. Ei erau țărani bretoni care nu știau limba franceză. Franceza, atunci, se învăța doar la școală. Ei nu trecuseră pe acolo. Am văzut și cimitire italiene,  cele mai multe dintre ele loc de preumblare pentru pensionari, un fel de câmp de trecere în cealaltă lume, umbros și plin de păsări și pisici. Peste tot cei căzuți stau unii lângă alții, poate în locuri diferite dar în aceeași atenție publică vie și sensibilă. Există și un motiv – cultul strămoșilor este  de fapt legătura trainică și nevăzută care ține o națiune unită, care o face capabilă să înainteze în istorie.   A existat  o vreme în care poporul era considerat o entitate care includea pe cei morți, pe cei vii și pe cei viitori. Războiul mondial a spulberat această entitate, au contat doar supraviețuitorii. Dar încetul cu încetul cei vii i-au chemat în ajutor, pentru a trece greul, pe cei morți.. Dar nu chiar toți cei vii ci doar cei care au avut conștiință de sine, cu orice preț și în orice împrejurări..

Am făcut acest excurs pentru a înțelege de fapt ce mă doare.  Mă doare faptul că  din ce în ce mai mulți dintre români consideră că de fapt  nu au trecut și nici nu au nevoie de trecut.  Sau, altfel spus, puțin le pasă de trecut. Nu mai au străbunici, bunici și tot mai des, nici părinți. Au murit cu toții deci nu mai contează. Nu mai contează pentru ce? Pentru viitor? Pentru prezent? E un fel de a spăla putina din istorie.  Nu vorbesc despre cei care au avut părinți austrieci, ei sunt români, cumva, dar copii lor vor fi sigur americani. Sau, poate , ruși. Ori chinezi. Vorbesc despre  majoritatea care are responsabilitatea existenței sale naționale.  Renunțarea la sine înseamnă dispariția unui mod de a fi, a unei limbi, a unei culturi. Oameni vor mai fi, dar altfel de oameni. Fără strămoși și fără urmași. Ceva ni se întâmplă de câtva timp. Ne decolorăm, ne pierdem contururile, dimensiunile și greutatea specifică..

În anul 2004 am vizitat , prin bunăvoința și amabilitatea domnului Gheorghe Tinca, atunci Ambasadorul României în Republica Ceha,  Moravia, orașul Brno. În Moravia, există o comunitate de ” valahi” ( vallasko) despre care știam câte ceva din cartea  despre migrațiile românești a profesorului Meteș. Acolo, la Brno, am vizitat complexul cimitirelor militare unde se află înhumați militari germani, americani, ruși. Un memorial adevărat. Alături, într-un fel de pârloagă erau câteva movilițe năpădite de bălării. Acolo, se aflau cei peste 3600 de militari români căzuți în luptele cu  armata germană. Am roșit brusc și intens. Tatăl meu a fost pe acest front. El s-a întors, prietenii lui unii da, alții nu. Erau de aceeași vârstă cu cei care se aflau sub brusturi. Ambasadorul Tinca mi-a spus că va face tot ce este posibil să îndrepte lucrurile!  Faptul că fusese Ministru al Apărării m-a determinat să-i dau crezare. Din câte știu, a făcut ce trebuia. Avem un cimitir militar românesc la Brno. Asta m-a făcut să privesc mai atent la ce ni se întâmpla.

Strigăt de durere la Cimitirul Eroilor din Sinaia!

Omul de televiziune, un profesionist real, Mihai Tatulici a organizat în acel an un teledon pentru victimele uriașului tsunami din Thailanda. A fost un mare succes, românii sunt oameni care știu ce înseamnă nenorocirea.  În urma acestui succes, doamna ministru al Culturii, Mona Muscă,  a avut inițiativa convocării ad hoc a mai multor responsabili din cultura națională și a unor personalități intelectuale care reprezintă gândirea românească. Nu trebuie să-i nominalizez, sunt aceiași, dintotdeauna. Convocarea avea drept scop identificarea unei teme importante pentru un teledon. O temă de importanță, carevasăzică. S-au spus multe lucruri. Chiar și eu am avut o idee – un teledon pentru militarii români care zac în pământ și nimeni nu știe unde sunt. În Federația Rusă, sunt locuri unde se află soldații români sub iarbă, tot acolo sunt soldații germani, italieni, belgieni, spanioli , unguri, dar sub cruci. Să le punem și noi o cruce cuvenită, așa cum soldații sovietici au steluța cuvenită  fiecăruia  în toată România. . Tăcere. Vorba poetului- o tăcere asurzitoare. Apoi, discuția a continuat nestingherită, privind cele mai fanteziste subiecte. La ieșire, unul dintre participanți, o romancieră de renume, mă oprește și-mi zice – cum poți să propui așa ceva? Ce vor zice Aliații, prietenii noștri? Soldații ăia au luptat împotriva lor!

Orice comentariu este de prisos. Am înțeles că nu mai există viitor, pentru noi, pentru români. Când te sperii de propria umbră…