Fascinaţia dictaturii

Preşedintele Iohannis pare un personaj dintr-un film documentar despre imposibilitatea exercitării principialităţii în societatea românească. Dacă nu există dificultăţi, le inventează el însuşi din cauza ezitărilor a căror cauză ar fi incorect să fie nominalizată deocamdată. Guvernarea improvizată în spiritul păstrării puterii, în orice condiţii, a lui Victor Ponta poate continua la nesfârşit. Cu toată creşterea rudimentarei economii naţionale, nota de plată a acestui guvern, plătită de români, este în creştere exponenţială. Sistemul clientelar, în notă militarizată, a se vedea cazul generalului Gabriel Oprea, a ajuns drept stabilitate a statului. Economia României a fost aliniată intereselor unor neisprăviţi, a căror probleme tranzacţioniste au ajuns chestiuni de stat. Într-o perioadă în care marile averi au început să fie analizate de fiscul din întreaga lume, acţiunea din România este tot mai superficială, de ochii lumii, anunţându-şi sfârşitul. Marile averi, care strivesc viaţa publică şi politică a României, întreţin rezistenţa Parlamentului actual împotriva democraţiei. Economia neagră a transformat România într-un loc al celor mai incredibile proiecte legislative, legi sau construcţii instituţionale. Atmosfera de seră totalitară se resimte în toată perfidia ei cu tuşă pretins democratică. Fascinaţia dictaturii altoită pe dominaţia clanurilor a făcut din autoritatea publică însăşi contradicţia. Prinsă în angrenajul acestor formule total paralele, deturnate, care nu au legătură cu realitatea curentă, societatea românească se vede reprezentată nu numai de pseudo-politicieni, ci şi de o falsă societate civilă, drept consecinţă.

Căderea comunismului s-a produs la un ordin, nu a fost pregătită de societate, aceasta fiind obligată să aplaude şi să nu reacţioneze sub nicio formă. Dacă ar fi fost o stare reformistă în societate, în mediile culturale, ştiinţifice, chiar presupus politice, alternativa s-ar fi conturat. A fost motivul pentru care sistemul a îndepărtat orice iniţiativă independentă. Orice relaţie cu societatea s-a întrerupt inerţial, cu brutalitate. Mineriada a fost semnalul neiertător al unei manipulări inacceptabile, însă a funcţionat. În aceeaşi ordine, de atunci, în România se poate orice. Dispariţia oricărui reper moral în spiritul economiei libere, a libertăţii, a consolidat legalizarea antimedocratică a structurilor statului şi a inventat noile armate de funcţionari-activişti. Monstruosul stat totalitar s-a refăcut, consumând cea mai mare parte a finanţelor. Deturnările care acum sunt aduse la lumina zilei nu ar fi fost posibile altfel. Simplificarea statului şi optimizarea cadrului legislativ dau fiori mafiei de partid şi de stat. Consolidarea tăcerii prin cele mai perfide mijloace se află în plin proces de construcţie.

Românilor li se livrează aceeaşi continuată fascinaţie a dictaturii. Reforma statului, respectiv descentralizarea, a fost asimilată de sistemul mafiot drept destabilizare a României. Modul cum funcţionează treburile actuale nu poate fi o soluţie pentru asimilarea fondurilor europene. Încet am devenit o ţară plină de specialişti în reforme care blochează orice iniţiativă. Aceste armate ale imposturii şi delapidărilor aşteaptă un loc în sistem, pentru că aceasta este chiar o ofertă şi o oportunitate publică. Vinovăţii stranii îşi fac loc în dezbaterile politice, combatanţii înşişi ocupând poziţii de-a dreptul incriminante. Mai mult de jumătate din schema publică, din ministere, primării, administraţii este inutilă, însă sistemul actual caută să dovedească o lipsă de personal. Această maşinărie poate susţine o dictatură, în dispreţul general. Societatea a fost inoportunată să nu perceapă un lucru simplu, acela că legislaţia vine dinspre societate, nu invers. Fără dezbatere publică şi armonizare cu interesul naţional, legislaţia este literă moartă, toxică. Pentru Parlamentul actual aceste lucruri sunt inexistente, ele generând un conflict deschis. Pensiile speciale pentru parlamentari arată lipsa de control public a instituţiilor reprezentând interesul general.

Preşedintele Iohannis a primit un mandat pentru reformă, nu pentru afilierea la un partid. Relaţia specială dintre un partid, oricare ar fi acesta, şi preşedinte paralizează viaţa politică, democratică. Preşedintele are posibilitatea negocierii şi a militantismului pentru un alt standard în viaţa publică a României. Coborât la nivelul sistemului mafiot, pentru diverse joncţiuni în configurarea politică, nu face decât să-l cauţioneze. Oportunităţile unui preşedinte democrat şi reformist, de care are nevoie România, ca de aer, sunt total diferite faţă de cele pe care le-a creionat până acum. Dacă nu va face acest pas, preşedintele Iohannis se poate numi de pe acum unul dintre membrii monstruoasei clase politice actuale.