Politica externă a unei ţări este în foarte strânsă legătură cu standardele ei democratice. Când această politică externă este dezechilibrată în totalitate de mecanismele militare şi de exportul de teroare, adiacent lor, acel stat nu mai poate avea parteneriate decât sub forma conflictelor. Rusia lui Vladimir Putin este aceeaşi din perioada Brejnev, lipsită de orice trăsătură reformistă democratică. Adversarii săi politici sunt reduşi la tăcere cu o lejeritate pe care tăcerea internaţională o susţine. Chiar dacă a reuşit să menţină pe linia de plutire o economie de supravieţuire, readucând încrederea ruşilor în conducerea autoritară, mentalitatea dictatorială recuperează un imobilism care va duce la o dezintegrare deja în curs. Având destule „conflicte îngheţate” imposibil de rezolvat, datorită mentalităţii care animă Kremlinul, reziduuri ale unei atitudini imperiale, Rusia lui Vladimir Putin iese din echilibrul global acceptabil gestionat în perioada Războiului Rece, spre o provocare cu adevărat periculoasă pentru stabilitatea internaţională. UE, obligată de o dependenţă energetică relativă, a tolerat multe lui Vladimir Putin, renunţând la o poziţie critică faţă de unele puteri care o compun. Excesul de amabilitate, chiar admiraţie uneori, faţă de fostul ofiţer KGB-ist l-a propulasat pe acesta în rolul de prim personaj al istoriei de peste un deceniu. Inclusiv penibila revenire la putere i-a fost admirată. Complicitatea liderilor europeni, unii dintre ei având vechi relaţii de familie politică sau directe cu Kremlinul stalinist, a dus (cum altfel?) la relativizare unor importante chestiuni de etică în spaţiul comunitar. Comportamentul lui Vladimir Putin nu este departe de cel al preşedintelui Coreei de Nord, dacă nu cumva îl întrece. Aroganţa faţă de agendele politice de oriunde, neînţelegerea absolută a mecanismelor democratice, acest VIP al planetei pare a deveni simbolul tuturor formulelor de teroare. Rămas fără adversari politici pe plan intern, în Rusia, el este deja o voce singulară şi în exterior. Somaţiile ferme venite din partea NATO, şi a preşedintelui Obama, par să nu-l intereseze. Ucraina, stat independent, este practic paralizat într-un moment cât se poate de critic. Apelul internaţional al conducerii interimare de la Kiev, de implicare a forţelor internaţionale, nu poate depăşi mult presiunile diplomatice ale acestora. Imprevizibilul Vladimir Putin, precum toţi foştii securişti din lagărul comunist, se plasează într-o atitudine pe care politica externă nu mai este pregătită să o gestioneze. Subiectul Crimeea ar putea fi înlocuit cu altele, probabil aceasta fiind una dintre mizele sale. Chemarea la ordin a Republicii Moldova, recent, anunţă un comportament total inadecvat. Dacă nu trimitea trupe de asalt în Crimeea, s-ar fi orientat spre puncte unde Rusia a pierdut de multă vreme influenţa. Astăzi, Vladimir Putin, sub paravanul Parlamentului, vrea să recupereze poziţii şi influenţă, neînţelegând alianţele, transparenţa. Omul propus de Boris Elţîn drept salvatorul Rusiei nu este decât un politician care nu dă doi bani pe stabilitatea internaţională. În loc să încerce negocieri pentru aranjamentele interselor externe, cum este cazul Crimeea, oricând rezolvabile, invazia pe care a declanşat-o nu va putea fi oprită. Conflictul Rusia-Ucraina pare a fi declanşat pe multiple planuri, intimidând orice eforturi spre democratizare. Iresponsabilitatea lui Vladimir Putin, incapacitatea sa de negociator au pus în alertă sistemul global de siguranţă. Jocurile din spatele acestui posibil conflict militar pot slăbi solidaritatea în UE dacă Rusia nu va fi tratată drept un agresor pe urma Germaniei naziste. Copiind greşeli ale Statelor Unite, Rusia vrea să arate aceeaşi impetuozitate, uitând că SUA aveau acordul alianţei din care făceau parte, implicându-se, corect sau nu, în demolarea unor dictaturi. Rusia se poate baza doar pe solidaritatea regimurilor de teroare asupra cărora are puncte de vedere tolerante. Invazia în Crimeea vine pe acest fond de acceptare a unui regim excesiv de totalitar la Moscova, justificat de anarhia care s-ar putea instaura. Acest conflict se poate extinde mult dincolo de frontierele Rusiei.
Implicarea Occidentului, prin emisarii Germaniei, Franţei şi Poloniei, în criza din Ucraina s-a vrut un posibil control al evenimentelor. Un fiasco. Dincolo de calitatea democratică derizorie a politicienilor reformişti din Ucraina, atitudinea reformistă este certă. Ucraina este dominată de corupţie, din orice direcţie ar fi privită. România nu este departe de ţara vecină. Şi în mari ţări europene asistăm la o decădere fără echivalent. Toate firele corupţiei din Ucraina duc politic spre Moscova. Mulţi ani, Europa a suportat hachiţele Ucrainei în problema gazelor, când regimul Ianukovici impunea tot felul de condiţionalităţi gangstereşti. E limpede că acest comportament era codirijat din altă parte, transformând contracte economice bine stabilite în surse de terorizare. Cadoul politic făcut Rusiei, respectiv neincriminarea Pactului Ribbentrop-Molotov, ba chiar transformarea lui în temă-tabu, începe să semene noua teroare. Dependenţa energetică, improprie în condiţii economice, s-a transformat în susţinerea unui autoritarism incalificabil. Situaţia din Ucraina arată că Rusia nu are o politică externă conformă standardelor unui stat din grupul G8. Uniunea Europeană se confruntă pentru prima dată cu o situaţie care poate retrasa pacea pe continent. Starea de război pe care a declanşat-o Rusia se va amplifica, orice intervenţie la raţiune fiind un eşec. Uitând că nu mai reprezintă URSS, Vladimir Putin aruncă Rusia într-o aventură care va accentua criza politică şi economică internaţională.
România nu poate fi chiar relaxată când la graniţele ei se încalcă cele mai elementare drepturi ale unui stat suveran. Starea de război, la graniţele noastre, este aproape declarată oficial.
