Heirupul înarmării nu este strategie de securitate

Europa începe să fie condusă de o generație războinici, lideri politici și activiști care au schimbat protestele din stradă cu chemări la luptă împotriva Rusiei (chiar și a Chinei): acum în Ucraina sau, mâine, la noi acasă, in Europa. Asta este noua strategie de Securitate a Europei, o strategie heirupistă care să schimbe radical politica axată pe aspectele sociale cu una a alocării arbitrare a procentelor tot mai mari din PIB pentru înarmare. Este o viziune cel mult contabilă (la fel ca și cea a cotelor de imigranți din urmă cu aproape zece ani) pentru cumpărarea unor sisteme de arme cu relevanță dubioasă, însă recomandate de lobby-ul de profil.

O strategie de securitate care să-și merite numele ar trebuie să includă acțiuni politice și diplomatice, acțiuni care să ducă, pe termen scurt, la încetarea războiului și apoi la un mecanism de consultare în situații de criză, cu un regim de control al armamentului, cu măsuri de sporire a încrederii și, eventual, de dezarmare. Acesta este modelul urmat de o generație care a luptat, care a cunoscut ororile a două războaie mondiale și care a reușit să împiedice un cataclism nuclear și să asigure 70 de ani de pace. Paradoxal, exact acesta si modelul pe care actualii lideri politici si ong-isti europeni îl propun, in studii pretențioase, pentru rezolvarea crizelor din alte colțuri ale lumii. Acasă la ea însă, generația care lupta din canapea cu pandemia, care combătea terorismul cu ursuleți de pluș, care se ridica împotriva crimelor de război cu emoticoane supărate pe social media și care flutura în stradă stegulețe curcubeu  a devenit brusc războinică.

Totul se întâmplă sub conducerea unor politicieni și influența unor activiști care nu au cunoscut războiul, însă cunosc prea bine mecanismele de mobilizare și manipulare. De decenii, la baza lor stă banul. În acest moment, lobbiștii industriei armamentului apar la Bruxelles ca ciupercile după ploaie. ”Industria armamentului investește uriaș în lobby la Bruxelles”, scrie Politico. Companiile din SUA care până acum se concentrau pe lobby pe lângă guvernele naționale – în Germania, în Polonia, în România, acolo unde există baze militare și trupe americane – au început să se îndrepte spre Bruxelles, simțind mirosul banilor pe care Comisia Europeană vrea să-i cheltuiască pe același principiu ca și în timpul pandemiei – sub imperiul urgenței, cu controale reduse, poate și cu multe SMS-uri pe telefonul președintei von der Leyen… Lobbyul cel mai puternic al SUA este făcut chiar de către guvernul de la Washington, care controlează pârghia de presiune a dependenței europene de umbrela de securitate a SUA, guvern care sub conducere lui Trump acționează ca o agenție de vânzari, la fel ca și în primul mandat, și care a nu mai aplică legea care interzice mituirea guvernelor străine pentru obținerea de contracte grase pentru armament. Companiile europene nu renunță la competiție și investesc masiv în lobby la Bruxelles: Airbus, Leonardo, Thales, Rheinmetall, Saab, Safran, KNDS Deutschland, Dassault – acestea sunt firmele ai căror contractori vor prospera în anii următori, aici se vor duce bani contribuabililor europeni. Războiul este în toi, este real și este un război al armatelor de lobby, un război al băncilor și fondurilor de investiții care brusc nu mai au repulsie față de industria militară, un război al intereselor ”campionilor naționali” în materie de apărare din economiile puternice ale Europei.

Ofițeri activi ai Bundeswehr-ului apar pe canale oficiale YouTube și încep să traseze săgeți pe harta regiunii Kursk din Rusia. Fostul ministru german de Externe Joschka Fischer (altădată un oponent al serviciului militar obligatoriu) cere reintroducerea stagiului militar nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Creștin-democrații germani, partidul care va conduce următorul guvern, este pentru îndatorarea în vederea înarmării și pentru serviciul militar obligatoriu. Think tank-ul bruxellez Bruegel susține că Rusia poate ataca Europa peste nici trei ani. Liderii europeni se reunesc în summituri organizate cu viteză amețitoare, dar fără a avea un fundament instituțional nici în UE, nici în NATO.

Economistul Yanis Varoufakis nu vede cu ochi buni excesul brusc de militarism din Europa. Da, Rusia este o amenințare, iar Europa trebuie să fie mai puternică. Însă Europa va deveni mai puternică nu axându-se orbește pe înarmare, sub influența lobbyului, nu creând o armată puternică dar care nu poate fi trimisă la lupta, pentru că liderii nu au legitimitatea să o facă. UE trebuie în primul rând să se democratizeze, un lucru fără de care stagnarea va continua, făcând imposibil ajutorul UE în reconstrucția a ceea ce va rămâne din Ucraina, spune Varoufakis.

 

”Împingerea Rusiei înapoi în granițele de dinainte de 2014 și introducerea Ucrainei în NATO au fost singurele obiective strategice pe care liderii UE le-au avut de la începutul invaziei ruse, în urmă cu trei ani. Însă acest obiectiv a devenit nefezabil cu mult înainte de realegerea președintelui Trump. Lucrurile erau limpezi cu mult înainte”, scrie Varoufakis, pentru Project Syndicate.

În primul rând, economia de război a președintelui Putin s-a dovedit foarte importantă. În al doilea rând, predecesorul lui Trumo, Joe Biden, nu a vrut sa forțeze aderarea Ucrainei la NATO, amăgind această țară cu promisiuni vagi. În al treilea rând, în SUA a fost o opoziție bipartizană puternică față de ideea ca trupele americane să lupte alături de ucraineni.

Cu o ipocrizie uimitoare, multele discursuri de tipul ”Putin este noul Hitler” nu au dus la un angajament de a lupta alături de ucraineni până când armata lui Putin să fie învinsă. În schimb, cu lașitate, Vestul le-a trimis arme ucrainenilor epuizați pentru a-l învinge de unii singuri pe ”noul Hitler”, în beneficiul Vestului.

Inevitabil, singurul obiectiv strategic al liderilor europeni s-a spulberat – o realitate evidentă, indiferent de cine ar fi câștigat alegerile din noiembrie anul trecut. Trump nu a făcut decât să scoată în evidență aceste lucru într-un mod brutal, reflectând astfel nu doar antipatia față de președintele Volodimir Zelenski, cât și față de UE. Astfel, neavând un plan B, Europa slăbită de două decenii de stagnare economică, se luptă acum să găsească un răspuns la politica lui Trump față de Ucraina.

După Acordul de la Munchen din 1938, Winston Churchill a spus că Neville Chamberlain ”a avut de ales între război și dezonoare. A ales dezonoarea și va avea parte de război”. Disperați să nu facă aceeași greșeală, liderii UE sunt pe cale sa o repete în oglindă: abordarea lor pentru război până la victorie va duce la o pace umilitoare pe care Trump le-o va impune lor președintelui Zelenski, atunci când aceștia vor ajunge sa o ceară.

Este adevărat că Europa fie se va ridica la înălțimea acestui moment, fie se va dezintegra. Întrebarea este însă: cum să se ridice? Ce se întâmplă cu Europa? Ce-i lipsește cel mai mult Europei acum?

Europenii nu pot recunoaște că răspunsul este evident: Europa are nevoie de un Minister de Finanțe, de echivalentul Departamentului de Stat din SUA și de un Parlament care să aibă puterea de a demite ceea ce este acum un soi de guvern european (Consiliul European). Mai rău, nu există nicio discuție despre cum pot fi acoperite aceste goluri din arhitectura instituțională a Europei.

UE îi este frică de începutul procesului de pace din Ucraina pentru că este un moment care expune toată goliciunea Uniunii. Cine să reprezinte Europa la masa negocierilor, presupunând că Trump va invita și Europa? Apoi, presupunând că Consiliul și Comisia Europeană ar avea bagheta magică cu care să creeze o armată UE bine echipată, cine ar avea autoritatea democratică pentru a trimite această în război, pentru a ucide și pentru a fi ucisă?

Mai mult, cine va putea colecta mai multe taxe pentru ca aceasta armată să fie mereu gata de război? Procesul interguvernamental de luare a deciziilor nu are nicio legitimitate democratică pentru a lua asemenea decizii.

Anunțarea inițiativei ReArm Europe de către Ursula von der Leyen a amintit de incompetentul Plan Juncker, de Green Deal, de planul de refacere de după pandemie. Acum se vorbește din nou despre o mulțime de cifre, dar, ca și atunci, nu avem de-a face decât cu o perdea de fum. Chiar crede cineva că Franța își va majora deficitul pentru a finanța înarmarea celorlalte țări europene?

În condițiile în care lipsesc instituțiile care să pună în practică un keynesianism militar, singura modalitate prin care Europa se poate reînarma este să renunțe la programele sociale și de infrastructură, ceea ce ar slăbi și mai mult Europa și ar duce la și mai multă nemulțumire populară, iar asta ar întări și mai mult forțele de extrema-dreapta. Și toate astea pentru ce? Crede cineva că Putin va fi intimidat de o Europă care ar avea ceva mai multe obuze și tunuri, dar care se îndepărtează tot mai mult de modelul care să-i permită să ia decizii decisive privind războiul și pacea, adică modelul federal?

ReArm Europe nu va face nimic pentru câștigarea războiului din Ucraina. Dar, cu siguranță, acest plan va afunda UE și mai mult în mlaștina economică în care se află și care este principala cauză a slăbiciunii UE. Pentru că europenii să fie în siguranță în fața provocărilor aduse de Trump și Putin, UE trebuie să înceapă propriul proces ”Pacea Acum”.

În primul rând, UE ar trebui să respingă acțiunea prădătoare a lui Trump de a pune mâna pe rezervele naturale ale Ucrainei.

Apoi, UE ar trebui să ofere Kremlinului o relaxare a sancțiunilor și înapoierea activelor înghețate în valoare de 300 de miliarde de dolari (este o prostie să crezi, așa cum se întâmplă acum, că aceste active pot fi folosite simultan ca o monedă de schimb în relația cu Rusia și pentru reconstrucția Ucrainei), pentru a intra în negocieri cu Rusia, astfel încât Ucraina să devină ceea ce a fost Austria în timpul războiului rece: suverană, înarmată, neutră și integrată în Vest, acolo unde au dorit cetățenii ei.

În al treilea rând, în loc ca două armate să stea față în față de-a lungul noii frontiere, UE ar trebui să propună o zonă demilitarizată de cel puțin 500 de km de fiecare parte a frontierei, să ceară revenirea populației strămutate, un acord pentru guvernarea zonelor disputate și un Green New Deal pentru zonele afectate de război, finanțat împreună de UE și Rusia. Subiectele cele mai spinoase ar trebui abordate în negocieri ținute sub auspiciile ONU.

În cele din urma, UE ar trebui să se folosească de perspectiva relaxării tarifelor pentru produsele chinezești (tehnologie verde, în special) și de sancțiunile privind exportul de tehnologie în China pentru a deschide negocieri cu Beijingul în vederea unui nou acord de securitate care să reducă tensiunile și să atragă susținerea chineza pentru suveranitatea Ucrainei.

Dacă vrea cu adevărat să devină mai puternică, primul pas al Europei nu ar trebui să fie înarmarea. Primul pas este crearea unei uniuni democratice, fără de care stagnarea va continua să erodeze capacitățile Europei, făcând-o incapabilă să reconstruiască ce va rămâne din Ucraina după ce Putin își va termina treaba.”