Izvorul revelației

Noi, cei mai vechi, vedem ușor erorile progresismului de azi, dar nu putem face ușor efortul de autocunoaștere care ne-ar lămuri în privința erorilor progresismului de ieri, ai cărui urmași suntem. Progresismul de azi este anticreștin. Nu este antireligios câtă vreme acceptă necritic islamul. Progresismul de ieri era creștin, dar era antispiritual. La cel de-al optulea Conciliu al episcopilor creștinătății, a fost decretată dogma antiplatoniciană potrivit căreia omul e format doar din suflet și trup, nu din spirit, suflet și trup.

Potrivit acestei dogmatizări, izvorul revelației este pecetluit, căci sufletescul nostru nu a mai putut fi, după Cădere, intermediarul curat al acestui izvor.

Dacă izvorul revelațiilor curge din inițiativele divinității (oricum am înțelege acest nivel al realităților), prin ce pârâuri și râuri curge el până la noi? Prin cele ale sufletelor? Dacă am răspunde afirmativ, ar însemna că la Cădere ar fi fost afectate doar trupurile, dar nicio teologie nu susține așa ceva.

Tema revelației, recent recenzată de profesorul Andrei Marga aici, în Cotidianul.ro, repune cu mare intensitate problema ce a fost pusă în 869, la acel conciliu, și cere ieșirea din dualismul suflet-trup, pentru a reveni la antica tripartiție spirit-suflet-trup. Dacă nu avem în constituența noastră elemente spirituale, nu avem acces nedeformat la sensul revelațiilor și ceea ce înțelegem din acest sens este babilonie.

Dar faptul că e necesar (fie și numai în plan logic) să acceptăm elementele spirituale care fac parte din ființa noastră pune o problemă și mai acută: cum le accesăm lucrarea? Cercul hermeneutic apare acum în toată claritatea lui: le acceptăm lucrarea prin accesul nostru la sensul revelațiilor.

Și mai mult decât atât: dacă izvorul revelațiilor nu a putut fi pecetluit prin decizii dogmatice omenești, cum a curs el după dogmatizarea din 869? A curs într-un fel care n-a mai fost băgat în seamă? Biserica, prin toate confesiunile în care s-a înfățișat mai apoi, a considerat revelația încheiată. La fel o consideră și azi.

Dar revelația a curs în afara atenției Bisericii. În științele moderne ale naturii, de pildă. Felul în care, azi, fizica discută despre apariția materiei din vidul cuantic (care e un fel de nimic din punctul de vedere al materiei) reface puncte esențiale din revelația pe care Biblia o numește Geneză. Reface? Nu. Traduce mai degrabă vechea revelație potrivit sensurilor din noua revelație. În fond, întotdeauna revelațiile vechi au tradus revelații și mai vechi în felul de a înțelege al unor oameni care au evoluat în conștiența dată lor de elementele spirituale din ei.

La începutul secolului al XX-lea, cineva a introdus ideea de evoluție, inexistentă în vechimile antice, în contextul cunoștințelor existente în lumea anticilor. Ce a rezultat de aici? O nouă revelație? Nu. Au rezultat veșminte noi pentru vechile revelații. Dintr-odată, ele deveneau mai ușor de purtat cu mintea omului modern.

În vechime, revelațiile veneau de Sus în Jos, unde erau sesizate cu organe de simț puternic spiritualizate în temple de inițiere. Paradox al Providenței, după dogma din 869, n-au mai coborât. Are loc o tranziție către posibilitatea ca ele să urce de Jos în Sus. Odată cu autoinițierea lui Rudolf Steiner, la începutul secolului al XX-lea, era deja coaptă și posibilitatea traducerii lor într-un limbaj nou, formatat în lumea de concepte a științelor naturii.

Numai că, iată, cei formați în lumea dogmei nu mai pot accepta că spiritul ființează și Sus, și Jos: precum în Cer, așa și pe Pământ.

Tranziția de care vorbim este aceea care are a face ca în secolul al XX-lea să fim spirituali ori să fim transumani. Într-un viitor nu prea îndepărtat, tot mai mulți dintre noi vor „păți” ceea ce a „pățit” Saul pe drumul Damascului.