La scara non-fizică a existenței, spune Rudolf Steiner, timpul este o aparență ce se impună datorită evoluțiilor diferențiate ale conștiențelor.
La scara cuantică a existenței, timpul și spațiul de la scara macrofizică nu există, nu apar a fi entități de sine stătătoare, ci relații între obiectele microfizice.
Un important fizician de azi, Lee Smolin, cere comunității cuantiștilor să nu renunțe la conceptul de timp dat fiind că prin chiar aspectul non-atemporal al legilor fizice avem de-a face cu o „poveste” despre timp. De pildă, zice el, legile chimiei n-au putut exista când chimia nu era posibilă și ea n-a devenit posibilă decât după formarea atomilor, eveniment ce s-a petrecut la capătul unor evoluții în care particulele aveau existență strict cuantică. Așadar, aceste legi ale chimismelor nu sunt atemporale. Ele sunt universale doar pe o anumită scară a evoluției Universului.
Lee Smolin propune, iată, să înțelegem temporalitatea ca evoluționism, ca „istorie” evoluționară.
Nu altfel prezintă temporalitatea gândirea antroposofică. Aceasta descrie o linie evoluționară ce trece, cosmo-genetic, de la caloric la luminos, apoi de la lumină la eterul armoniei sferelor, fundamentul cosmic al celui chimic. În cele din urmă, aceste evoluții întemeiază eterul vieții (biochimismele), dar la început, în căldura primordială, a fost revărsată viață pur spirituală.
Azi, fizica profunzimilor cuantice dezvăluie un înțeles nou al temporalității, unul care a fost dezvăluit mai întâi în cunoașterea inițiatică, aceea care a vorbit întotdeauna despre „istoria” unor conștiențe diferențiate, așadar despre o scară a conștiențelor. În creștinismul cel mai spiritual, scara aceasta a fost prezentată ca având trepte anterioare treptei om. Pavel le-a enumerat cel dintâi. Ucenicul său, Dionisie Areopagitul, a descris o scară cu nouă trepte. Cea de-a zecea, omul, fiind cea dintâi care poate conștientiza toată scara.
Puternicul aparat cognitiv al lui Heidegger a refuzat rodul acestei tradiții și s-a întors la temporalitatea din filosofia grecilor asupra ființei, dar n-a fost capabil să continue „Ființă și timp” cu promisul volum „Timp și ființă”. Propun aici, en passant, o explicație ocolită până acum de comentatori.
Ce era timpul pentru Aristotel? Ceva ce se manifestă în cursul unei schimbări. Numărul schimbării, zicea el cam vag și cam pitagoreic. Heidegger apucase să înțeleagă că, prin Newton, timpul devenise altceva: cutia universală în care au loc toate schimbările. Dar prezentul său, einsteinianizat deja în anii când urma să scrie „Timp și ființă”, a adus alt înțeles al timpului. Nu mai exista nicio cutie universală. Orice temporalitate era acum strict locală și era o ființare secundară, dependentă de vitezele mișcărilor locale. În locuri diferite, la viteze diferite, curgeau temporalități diferite. Nu mai exista nicio posibilitate de a corela acest ceva local (timpul) cu ceva universal (ființa).
După opinia mea, acesta e motivul pentru care Heidegger n-a mai revenit niciodată asupra corelației timp-ființă: prestigiul crescător al înțelesului einsteinian al timpului l-a îndepărtat definitiv de viziunea aristoteliană care punea accentul pe schimbarea lucrurilor. Schimbarea vitezelor de mișcare era cheia, și anume numai dacă această cheie cădea sub percepția cuiva. Ca și antroposofia, Einstein introducea conștiența observatorului în felul de a fi al lucrului observat. Adio, așadar, universalității timpului! Adio șanselor de a gândi ființa printr-o rostire universalizantă! Rezultatul final: doar ambiguitățile poeziei ar mai putea încerca să rostească ontologicul.
Azi, Lee Smolin, ca și antroposofia, cere comunității fizicienilor să păstreze intuiția temporalității, căci ea ține de profunzimile observatorilor, nu de profunzimile materiei.
pentru cel care semneaza „@dorinteodor”: sa-ti explic didactic. ce am scris nu este propriuzis parerea mea ci este ceea ce este in realitate. Eu doar mi-am insusit aceste cunostinte. Si hai sa continui cu asta. NU exista definitie stiintifica nici pentru timp, nici pentru masa si nici pentru spatiu si….. surpriza, nici nu ar fi posibile astfel de definitii. Si sa vezi comedie…. cineva a gasit o definitie stiintifica a timpului. chiar asa! definitia avea niste termeni (cuvinte) in corpul ei ca orice definitie. Dar, evident ca acesti termeni ar trebui la rindul lor sa fie definiti folosind alti termeni care la rindul lor ar trebui sa fie definiti…… nu mai continui…. Si asta se stie de la inceputul stiintei cind Euclid a definit punctul ca ceva mic si atit iar despre linie a zis sa intindem o sfoara si obtinem o linie. evident ca nici punctul si nici linia nu au si nu pot avea definitie stiintifica. Newton a invatat lectia lui Euclid si a declarat masa, spatiul si timpul ca fiind fundamentale, deci fara definitie stiintifica. Daca nu au si nu pot avea definitie stiintifica atunci evident ca sint inventii ale creierului pentru a se orienta in lumea exterioara. Iar in stiinta, asta se materializeaza in constructia de modele simbolice fundamentale. Toata stiinta din lumea noastra este generata de doar 4 modele simbolice fundamentale create de Euclid, Newton, Planck si Einstein. restul sint vorbe….