Mihai Șora n-a fost deosebit de inteligent. A fost abisal de onest. Onestitatea aceasta e definibilă așa: n-a cultivat mintea din el dat fiind că a intuit încă din tinerețe că mintea multă te poate face luciferic. Acest cuvânt, „luciferismul”, traduce ispita de a fi încântat de luminile din mintea ta.
Eu cred că Șora a înțeles ispita lucifericului scriind prima sa carte, „Dialogul interior”, și anume a scris-o în contra ispitei cu pricina. O cunoștea prin profesorul său, Nae Ionescu, care îi era o întrupare. Șora i-a fost, o vreme, asistent. Mircea Vulcănescu le-a atras atenția năiștilor că profesorul lor are ceva mefistofelic în inteligența sa.
„Dialogul interior” este o carte care caută uneltele sufletesc-intelectuale ale luptei cu luciferismul și găsește că ele sunt preponderent sufletești. În restul vieții sale (106 ani), Șora a scris greu, cu dificultăți pe care nu le-a povestit. Dar e clar că, pentru a scrie ceva important, avea nevoie de o putere de concentrare (atenție i-a spus) pe care a găsit-o rar. Normal. Ceea ce a scris filosoful Șora nu venea doar din minte. Cele importante din scrisul său filosofic vin din armoniile suflet-minte. Nu e misticism aici: e onestitate adâncă, amețitoare. Amețit este adesea cititorul care vrea să vadă cât mai clar în fântânile din scrisul său. Acolo, da, există clarități mistice, dar Șora a știut să evite exprimările cu astfel de aparențe.
Cel care l-a cunoscut rămânea pur și simplu siderat de faptul că Șora nu avea inițiativă în dialogul exterior (cel cotidianamente cunoscut). În fapt, nu era deloc invaziv. Dar dacă l-ai fi întrebat tu, invazivul de tine, ce înseamnă că Dumnezeu ar fi un cerc cu centrul pretutindeni și circumferința nicăieri, vorbea (îți răspundea) ore în șir dacă puteai întreține focul dialogului cu atenția ta.
Nu au fost mulți care au știut întreține acest foc. Un singur ucenic al lui Șora și-a meritat maestrul: Dan Arsenie, azi trăitor pe lângă mânăstirile din Spania. Dan îi traducea pe misticii spanioli cum noi, acum, nici din română în română nu mai știm. Dan părea alăptat de Calea Lactee în privința acestor mistici care au fost și scriitori, nu doar trăitori.
Trăirismul lui Nae Ionescu asta ar fi fost să fie dacă n-ar fi căzut în ideologic. Trăirismul lui Mihai Șora a fost atenție adâncă. Simțeai că poate fi atent la culme și când mânca un covrig. Or, dacă nu aveai exercițiul (mistic) al atenției, te uitai la el ca la un oarecare.
Trăirismul lui Șora? Să râzi și cu fundu’… Oare cum se împacă ideile nobile, transcedentale, cu înrolarea defunctului în NKVD? Sau cu expulzarea rușinoasă din Franța, pentru spionaj în folosul Uniunii Sovietice? Dar cu minciunile cu privire participarea sa la Rezistența franceză (în care n-a fost niciodată) sau rolul jucat cu aplomb de șef de cabinet al Anei Pauker? Într-un cuvânt sunt tot atâtea motive pentru a-l privi pe Șora drept ceea ce este – un jalnic politruc, cu apucături suficient de cameleonice pentru a supraviețui vremurilor.