Este deja obişnuit ca în campanii electorale să se exagereze. La noi, însă, se depăşesc limitele. Graniţa acceptabilului se trece fără scrupule şi se minte dezinvolt. Mai grav, s-a revenit în 2014 exact la tehnicile minţirii din 1990. Pe atunci, despre Corneliu Coposu se spunea că distribuie blugi prin sate, în vreme ce secundanţii săi mituiesc populaţia, iar privatizarea restabileşte şerbia. De data aceasta, partitura minciunii se cântă în jurul apartamentelor achiziţionate de candidaţi, comerţului cu copii orfani, incompatibilităţilor, periclitării pensionarilor. Deviza „murdăreşte, murdăreşte că tot rămâne ceva!” inspiră din nou.
Îmbolnăvită de mania minciunii este nu doar politica, ci şi economia. Acum, de pildă, se dezvăluie ce se află în spatele unor întreprinzători indigeni: averi făcute uimitor de repede prin extorcări din bugetul statului (Microsoft, EADS etc.), privatizări dubioase sau licitaţii trucate. Ori, ca un alt exemplu, minciuna ieşirii ţării din criză, când indicatorii sunt, de fapt, zguduitori – procentul scăzut de lucrători, ponderea mare a săracilor, plata salariilor din împrumuturi, randamentul scăzut al activităţilor, declinul pregătirii profesionale.
Începe dezvăluirea minciunii din spatele legii educaţiei din 2011, de fapt, o epurare de profesori universitari neconformişti, a treia, istoriceşte, după cea legionară şi cea din 1948, dar cea mai amplă: peste o mie de profesori eliminaţi, după datele oficiale. Iniţiativa lui Mussolini de a reduce la tăcere oponenţii, prin epurare, rămâne de acum abia o prefaţă! Consecinţa: declinul universităţilor autohtone, oricum lovite de sărăcia de idei a administrării, într-o perioadă în care fiecare ţară îşi cultivă materia cenuşie şi valorile. Sau minciuna „concursurilor” pentru ocuparea de posturi, care duce acum la promovarea de rude, în primării, la judeţe, în universităţi, în servicii externe şi, tot mai mult, în roluri publice, pe scară fără precedent.
Cine, câtuşi de puţin răsărit printr-o iniţiativă, un merit, un profil aparte, n-a fost, în definitiv, lovit de minciună? Cărei personalităţi reale nu i-au fost desfigurate afirmaţiile şi acţiunile? Se minte, desigur, şi pe alte meleaguri. Chiar deunăzi, noul preşedinte al Consiliului European a trebuit să-l contrazică pe fostul său ministru de Externe, care relata cu aplomb o declaraţie ce nu a avut loc vreodată în faţa prim-ministrului polonez.
Răspândirea minciunii este cunoscută şi pare fără leac. De aceea, problema se pune rareori şi de obicei obosit. Iar una dintre dificultăţile ce se întâmpină atunci când se discută despre minciună se datorează vecinătăţilor ei. Minciuna este în proximitatea prostiei (care începe cu încurcarea punctelor de vedere), a cunoaşterii aparente (luarea impresiei sau zvonului ca realitate), a disimulării (prezentarea de sine ca altceva), a măsluirii (înlocuirea datelor reale ale situaţiei), a falsificării (furnizarea de date schimbate), a înşelării (inducerea în eroare prin informare), a propagandei (prezentării unor acţiuni doar pe laturi convenabile), a ideologiei (convertirea voinţei în ghid al descrierii, pentru a legitima organizările), a ficţiunii (construirea unei alte realităţi decât cea dată, care constrânge), a nesincerităţii (tăinuirea faptelor), a lipsei de veracitate (a spune altceva decât ştii şi a mărturisi alte convingeri decât cele pe care le ai), a autoînşelării (a te lăsa copleşit de evenimentele din jur), a sofismelor, a erorilor. Cu toate acestea, minciuna comunică, având de a face fiecare cu neadevărul, încât nu se mai iau în seamă graniţele.
Trei autori au meritul de a fi redeschis dosarul reflecţiilor asupra minciunii din zilele noastre. George Şerban, cunoscutul psihiatru newyorkez, a readus în discuţie (în volumul Lying: Man’s Second Nature, 2001) amploarea minciunii şi a tras concluzia că aceasta a devenit aproape „naturală”. Sociologul Robert Hettlage (în cartea Verleugnen,Vertuschen, Verdrehen. Leben in der Lügengesselschaft, 2003) a vorbit de „coabitarea destinsă a societăţii actuale cu minciuna”. Istoricul contemporanist Wolfgang Reinhard (cu Unsere Lügen Gesselschaft, Murrmann, Hamburg, 2006) a pus în relief „consimţământul” la minciună al celor minţiţi şi a dat un diagnostic nemilos – s-a intrat în „societatea minciunii”. Sunt trei autori care au luat act de extinderea minciunii în deceniile recente şi care-şi asumă, cu sensibilitate şi cultură, nevoia lămuririi situaţiei.
Dacă aruncăm o privire în ceea ce s-a acumulat până acum în materie de lămurire a ceea ce este minciuna, atunci va trebui să revenim la conceptul lui Augustin (din De Mendacio): „Minciuna este o susţinere neadevărată făcută cu voinţa de a înşela”. Aici se distinge cel mai bine între latura locuţionară (ceea ce se spune) şi cea ilocuţionară (acţiunea care se întreprinde odată cu spunerea) a minciunii. Aşadar, minciuna este neadevăr, cunoscut ca neadevăr, şi susţinerea acestui neadevăr ca adevăr din voinţa de a-l face pe un alt om să ia neadevărul ca adevăr, adică de a-l înşela. Minciuna nu este atât neadevărul, căci acesta este prezent şi în forme învecinate (prostia, măsluirea, falsificarea, propaganda, ideologia, lipsa de veracitate, sofismele etc.), cât actul susţinerii neadevărului, ca şi cum ar fi adevăr, pentru a-l înşela pe interlocutor.
Minciuna trebuie demarcată de vecinătatea ei din motivul simplu că ea a dobândit în timp o nouă anvergură. Multă vreme minciuna a fost privită ca acţiune a individului; între timp, instituţii întregi distribuie minciuni sau fac din a minţi o parte a manifestării lor. Apoi, minciuna era socotită drept o dovadă a lipsei de respect faţă de interlocutor; între timp, interlocutorul consimte adesea la minciună. Mai departe, minciuna era considerată un raport între persoane; între timp, se poate vorbi despre cazuri de acceptare pe scară socială a minciunii. În sfârşit, minciuna era legată de domeniile căutării puterii şi banilor; între timp, ea cuprinde noi şi noi domenii. Grav este, între altele, faptul că minciuna a urcat de la domenii oarecum exterioare ale vieţii, la sfera conştiinţei de sine. Are loc frecvent o vastă minţire de sine a persoanelor şi comunităţilor întregi, uneori cu ajutorul unor achiziţii istorice extraordinare – garantarea libertăţilor şi posibilităţile „societăţii mediatice”.
La noi, instituţii de prim-plan sunt surprinse în afaceri necurate şi acţiuni ilegale şi se apără cu orice mijloc. Confuzia gravă a valorilor şi ascensiunea sistematică a celor nepregătiţi facilitează cariere întregi bazate pe minciună. Cum se explică situaţia?
Ideea comunismului ca sursă a maniei minciunii ia în seamă, pe bună dreptate, substituirea realităţii cu o ideologie care a caracterizat continuu socialismul răsăritean. Odată cu trecerea deceniilor, această idee explică însă tot mai puţin. În fapt, rivirimentul moral aşteptat de la generaţii formate după 1989 nu s-a confirmat până acum. Deocamdată, odată cu fireasca trecere de ştafetă de la o generaţie la alta, corupţia şi minciuna nu au scăzut, ci, dimpotrivă!
Sunt de părere că de luat în seamă, la nivelul datelor existente, sunt cinci factori. Primul rămâne proasta educaţie, mai ales în domeniului formării persoanei şi a caracterului. Educaţia de la noi a păşit în neoliberalismul deceniilor din urmă fără a fi înzestrată să înfrunte degradările morale. Apoi, efecte nefaste are nesiguranţa instituţiilor, care antrenează incertitudinea viitorului, iar aceasta descurajează oamenii să se încredinţeze adevărului. Mulţi caută să se descurce consimţind la minciună şi practicând-o, căci nu au încredere în triumful adevărului. Mai departe, o cauză sunt absenţa unei reacţii solidare a elitelor, care a fost în alte ţări secretul decolării societăţilor respective, şi slaba reacţie a instituţiilor chemate să vegheze la respectul adevărului. Mai trebuie adăugată sărăcia perpetuată din jur, care alimentează considerarea adevărului doar ca un instrument, nu ca valoare. În sfârşit, răspândirea relativismului, datorat carenţelor mai vechi ale unei culturi în care încrederea este mereu în criză, încoronează panoplia factorilor.
Efectele răspândirii minciunii se pot observa continuu. Dificultăţile organizării de instituţii funcţionale, asincronia dezvoltării, penuria performanţelor competitive, sărăcia lucie, dorinţa de emigrare în creştere şi, în primă instanţă, chiar neputinţa de a purta o discuţie efectivă asupra situaţiei din societate – cum a atestat copios chiar campania electorală de până acum – sunt printre efectele minciunii extinse.
Care este antidotul la minciună? În Epistola către romani, apostolul Pavel acuza oamenii că „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făcăturii în locul Făcătorului” (1,25). Orizontul său era ieşirea din „deşertăciunea” la care „firea” coruptibilă a omului a consimţit (8,20) şi care i-a ataşat acestuia a doua natură, pe lângă cea dată de Dumnezeu.
Avem mereu, în epistola fondatoare a culturii europene, apărarea distincţiei fără compromis dintre adevăr şi minciună. Toma d’Aquino a revigorat-o când a spus că „numai atunci voinţa omului este imună la păcat când intelectul lui este imun la neştiinţă şi greşeală” (Summa contra Gentiles, IV70). Iar un ziarist prestigios de astăzi (vezi volumul «Dummheit ist Sünde». Thomas von Aquin im Interview mit Hans Conrad Zander, Patmos, Dusseldorf, 2009) a avut dreptate să repună în circulaţie ideea printr-un ingenios „interviu” peste secole cu celebrul teolog.
Dar dacă „prostia (Dummheit)” este deja „păcat (Sünde)”, nu cumva minciuna este un păcat suplimentar? Wolfgang Reinhard are însă dreptate: nu poţi acuza astăzi în termeni severi minciuna din jur câtă vreme nu se mai ştie ce este adevărul. Nici teoria ontică a adevărului, a lui Heidegger, nici teoria corespondenţei a lui Toma, nici teoria coerenţei a lui Kant, nici teoria utilitaristă a lui James nu ar ieşi – după opinia cunoscutului istoric – din „cursul istoriei desfermecării adevărului”, care reduce adevărul la „o desemnare pentru puncte de vedere arbitrare” (p.124). I-aş opune observaţia că deja avem la îndemână teoria discursivă a adevărului, care ne scoate din arbitrar legând adevărul de conţinutul propoziţiilor şi de felul interacţiunilor dintre oamenii care folosesc propoziţiile şi, în fond, de instituţii. Adevărul este proprietate a propoziţiilor ce se stabileşte într-un proces de critică argumentativă ce satisface cel puţin pretenţii de onestitate în relaţia cu altul. Cu această observaţie readucem discuţia pe Pământ.
Oamenii întâlnesc în viaţa lor, dincoace de satisfacerea nevoilor de bază (foame, sete, nevoia de interacţiune, de comunicare etc.), instituţiile. Ei recurg la minciună în mod organizat, mai ales atunci când nici o instituţie din societate nu face deosebirea între minciună şi adevăr. Iar instituţiile ce-şi asumă în prima linie distincţia sunt cele care stabilesc dreptatea în litigii. Juriştii obiectează mereu că adevărul cu care ei lucrează este inevitabil „adevărul juridic” – ceea ce trebuie luat în seamă. Dar nici „adevărului juridic” nu îi este îngăduit să se îndepărteze de adevăr, dacă vrea să aducă dreptatea. Instituţiile de drept rămân cele în care adevărul trebuie stabilit cu orice cost, iar forma „curţii cu juraţi” se cuvine tratată cu respect. Nici aceasta nu este compusă, în definitiv, decât din oameni, cu pasiunile lor, încât îl înţelegem pe George Şerban, când acuză colonizarea acestor curţi, la rândul lor, de interese din afara celui al stabilirii adevărului. „Curtea cu juraţi” poate, însă, mai mult decât alte forme, să facă distincţia dintre adevăr, fie el şi doar juridic, şi minciună
Până una alta, însă, fiecare cetăţean are ceva de făcut pe cont propriu, dacă este vorba să se iasă din minciuna organizată în care s-a intrat. Wolfgang Reinhard remarcă pe bună dreptate că nu putem avea o soluţie eficace în faţa minciunii aflată în expansiune câtă vreme nu avem o lămurire coerentă a minciunii şi că nu putem avea o astfel de lămurire cât timp nu dispunem de o privire coerentă asupra adevărului. Aşa stând lucrurile, nu scade nicidecum valoarea propunerii de a ne prezenta noi înşine, fiecare şi de fiecare dată, în calitate de fiinţă umană demnă, cu conştiinţa curată, ca mărturisitori ai experienţei pe care o avem. Şi atunci când nu cunoaştem în mod exact adevărul, ne rămâne posibilitatea veracităţii – a nu spune altceva decât ştim, dar a spune ceea ce ştim.
Din nou, însă, dacă necunoaşterea şi eroarea sunt păcate, atunci a nu spune adevărul, spre a-l înşela pe altul, aşadar a minţi, reprezintă un păcat mai mare. De acest păcat ar trebui să ne ferim cu atât mai mult. Să ne ferim, chiar dacă, aşa cum se crede în urma educaţiei decapitate la care s-a ajuns în zilele noastre, fiecare este liber şi nu va exista curând o pedeapsă directă. (Din volumul Andrei Marga, Apărarea eticii, în curs de pregătire)
