Schimbările din alte ţări pot fi instructive. Mai ales într-o campanie de alegeri ce va configura orientarea ţării noastre pentru anii ce vin. Pe deasupra, după erorile ultimei decade, România are nevoie de un veritabil nou start. Nu înseamnă că pentru aşa ceva experienţe de oriunde pot servi neapărat ca „modele”, cum se crede grăbit la noi, căci unele sunt greu de preluat în alte condiţii. Merită, însă, să observăm cum s-au dezvoltat alţii plecând din situaţii analoage.
Nu stărui aici asupra constatărilor lui Douglas C. North privind importanţa percepţiei situaţiei şi a instituţiilor în dezvoltare (vezi The Paradox of the West, 1995). Nu insist nici asupra exemplarei reconstrucţii din Germania postbelică, asigurată de două premise – calificarea înaltă a forţei de muncă şi adecvarea deciziilor politice. Mă opresc acum asupra experienţei de dezvoltare din Chile, pentru a desprinde învăţături privind strategia aplicată.
Chile a început trecerea de la regimul autoritar al lui Pinochet la democraţie tot în decembrie 1989, în condiţiile în care suporterii regimului aveau, în virtutea sistemului de vot, covârşitoarea majoritate. Deviza care s-a pus pentru reformatorii din aşa-numita Concertacion a fost „democraţie şi creştere economică echitabilă” (vezi Alvaro Garcia Hurtado, Development in Chile 1990-2005: Lessons from a Positive Experience, în George Mavrotas and Anthony Shorrocks, eds., Advancing Development. Core Themes in Global Economics, Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp.476-492). În Chile nu s-a operat cu vreo viziune naţională asupra dezvoltării, căci, în condiţiile de la acea vreme, nu a fost posibilă o asemenea viziune. S-a folosit însă cu inteligenţă cadrul Parlamentului ţării pentru decizii care să ducă în cele două direcţii vizate: reforma instituţională pentru a democratiza şi reforma economiei pentru a mări creşterea şi a distribui echitabil rezultatele.
Ca rezultat general, Chile a reuşit să intre destul de curând între primele cincisprezece ţări ale lumii sub aspectul calităţii instituţiilor. Regimul lui Pinochet asigurase o creştere economică de 3% anual, noul regim a ajuns la media anuală a creşterii de 4,2%, din 1990 încoace, încât sărăcia s-a redus drastic (de pildă, sărăcia extremă de la peste 12% la sub 4%). Peste toate, s-a putut spune justificat că „Chile a urmat o strategie bine definită şi de succes a dezvoltării, pentru o perioadă prelungită de timp. Ţara a ajuns mai bine ca oricând în istoria ei, mai bine ca oricare dintre ţările Americii Latine şi a înlăturat parţial prăpastia ce o separa de ţările dezvoltate. Deşi s-au înregistrat progrese în atingerea celor trei scopuri ale strategiei, s-a rămas în urmă în ceea ce priveşte obiectivul echităţii. Inechitatea ce s-a perpetuat a slăbit încrederea în instituţiile democratice. Pe de altă parte, instituţii puternice sunt o bună parte a explicaţiei performanţelor obţinute de Chile” (p.489). Ce opţiuni s-au îmbrăţişat?
Chile a abordat cu acurateţe, aşadar fără compromisuri civice sau de altă natură, ambele obiective strategice – democratizarea instituţională după un regim autoritar şi creşterea economică legată cu echitatea după o economie cu performanţe modeste. Această ţară a recurs la o strategie de dezvoltare realistă ghidată de prevalenţa interesului public. În strategia adoptată, cele două obiective au fost abordate cu măsuri separate. Altfel spus, nu s-a operat cu iluzia că simpla democratizare duce la creştere economică şi nici cu clişeul ideologic conform căruia din creştere economică rezultă democratizarea, cum s-a făcut, printr-o incultă şi vinovată confuzie, în alte ţări. Nici populismul ieftin, dar nici terapiile de şoc ale unui liberalism răsuflat nu au avut trecere. Cele două – democratizarea şi creşterea economică – au fost abordate oarecum paralel, cu măsuri distincte, adecvate fiecăreia. Este adevărat că „Chile a întreprins un efort plin de succes de a implementa reforme ce au produs simultan schimbări economice, sociale şi politice” (p.486), dar aceste reforme s-au aplicat, trebuie accentuat, pe fiecare dintre cele două mari planuri.
Bunăoară, democratizarea nu a însemnat doar înlăturarea vestigiilor autoritarismului, care a concentrat puterea, deja prin legi, în mâini puţine. Democratizarea a însemnat mult mai mult: ea a inclus echitatea (ştiind bine că nu sunt posibile viaţa cetăţenească şi încrederea în instituţii, fără echitate!) şi înaintarea continuă spre situaţia în care fiecare cetăţean se poate bucura de libertăţile şi drepturile oricărui altuia, până s-a ajuns la instituţii de bună calitate. Această democratizare a mers atât de departe încât lichidarea sărăciei sau, pozitiv exprimat, creşterea economică în condiţii de echitate să devină generatoare de suport al populaţiei pentru instituţiile democratice. Democraţia a fost gândită şi sub aspectul suportului ei economic. În acest fel se explică, de altfel, funcţionalitatea instituţiilor chiliene conform destinaţiei lor, care este comparabilă, spun analiştii, cu cea din Finlanda şi din alte ţări cu remarcabilă dezvoltare în puţine decenii.
Pe de altă parte, democratizarea a mers mână în mână cu o susţinută dezbatere publică asupra noilor paşi de întreprins. Chile a dovedit încă o dată că democraţia progresează numai acolo unde democraţii sunt activi, iar dezbaterea nu încetează. Ca efect perceptibil, în această ţară susţinerea populară pentru democraţie a urcat la 57% dintre cetăţeni în 2004 (în vreme ce în America Latină a scăzut în acelaşi interval de la 61% la 53%), iar preşedintele ţării se bucură, la capătul mandatului, de cea mai largă aprobare din America Latină (peste 65%). Altfel spus, Chile a aplicat decizii de schimbare instituţională şi economică cunoscând bine dependenţa adeziunii cetăţenilor la democraţie de echitate în condiţii de creştere economică şi de posibilităţi de a influenţa deciziile. Această ţară a putut, pe de altă parte, avansa democratizarea pe baza creşterii economice.
În ceea ce priveşte creşterea economică, Chile a aplicat măsuri distincte pe ambele paliere ale economiei: la nivelul macroeconomic şi la nivelul microeconomic. Abordarea economică nu a oscilat aici confuz între cele două niveluri, cum se petrec lucrurile în alte ţări, ci le-a prins în arcul ei, deopotrivă.
La primul nivel, cel al ansamblului economiei, s-a mers pe două opţiuni: mărirea continuă a investiţiilor şi sporirea necontenită a exporturilor. „Investiţiile şi exportul au fost cei doi piloni majori ai strategiei de creştere” (p.477). Chile a izbutit să creeze un circuit de susţinere reciprocă a exporturilor, a atragerii de capital străin şi a politicii fiscale, concepută, la rândul ei, astfel încât să fie capabilă să susţină cheltuieli sociale ce asigură echitatea în societate. În vreme ce conducătorii altor ţări – precum România – perorau diletant în jurul lichidării „statului social”, Chile a arătat că o economie performantă orientată spre export presupune achiziţiile statului social.
La al doilea nivel, cel microeconomic, Chile a aplicat, de asemenea, măsuri chibzuite de sporire a eficienţei şi competitivităţii: infrastructură (realizată prin 62 de proiecte care au adus firme mari din lume pentru a construi autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, porturi etc.), capital uman (Chile alocă în bugetul anual peste 7,3% din PIB educaţiei), cercetare ştiinţifică (37% din populaţia ţării se află în universităţi, iar 70% dintre studenţi sunt primii din familia lor care ajung la universitate, la care se adaugă, ca indicator, crearea de unităţi de cercetare private cu credite publice), legislaţie antitrust, transparenţă şi eficienţă.
Sunt multe lucruri de învăţat din experienţa din Chile, iar analizele le etalează, pe bună dreptate. De exemplu, parlamentul este instituţia ce joacă rolul cheie în dezvoltare, fără a minimaliza în vreun fel rolurile celorlalţi actori din tripartiţia puterilor în stat. Apoi, democraţia şi creşterea economică nu rezultă una din alta, ci presupun măsuri distincte, chiar dacă fiecare este consolidată de cealaltă. Comparativ, se vede bine, la noi s-a sperat, evident greşit, că democratizarea va impulsiona suficient economia sau că privatizarea va spori ea însăşi democratizarea. Nici una nu s-a dovedit suficientă pentru cealaltă. Mai departe, democraţia este mult mai mult decât pluralism şi alegere liberă a reprezentanţilor. Dacă democraţia nu ajunge să-l motiveze şi să-l implice pe fiecare cetăţean, ceva nu este în ordine. În plus, democraţie fără dezbatere – cum se încearcă la noi, cu inspiraţii vagi ba din tehnocratism, ba din autoritarism, ba din plutocratism – este o contradicţie în termeni. Nu există democraţie fără interes public bine înţeles şi fără dezbatere publică. În sfârşit, economia nu se poate dezvolta prin salturi confuze între politici macroeconomice amatoare, adoptate mimetic, şi refugiu în microeconomie, ca simplu expedient, prin accente puse oricum fără competenţă. Chile a arătat că, într-o ţară care a procedat la un nou început în 1989 şi a fost conştientă de lucruri esenţiale – anume, că democraţia şi creşterea economică merg mână în mână, dar nu se reduc una la alta, că democraţia este mai mult decât pluralism şi alegeri libere, că democraţia şi dezbaterea publică se implică reciproc, că economia trebuie concepută ca un întreg – o astfel de ţară, aşadar, reuşeşte.
O ţară se dezvoltă luând decizii înţelepte, care se aşteaptă de la cei pe care îi consideră propriii specialişti. Ea se dezvoltă cultivând sprijinul popular pentru acestea într-o democraţie pe faţă şi curată. Ea se dezvoltă extinzând reformele instituţionale până când fiecare cetăţean va găsi motive să fie activ. Infatuarea, diletantismul şi dogmatismul sunt contraindicate pentru dezvoltare. Chile a întruchipat acestă optică. De aceea, astăzi această ţară îşi permite să întrevadă şi să discute fără reţinere, cu cetăţenii ei, dificultăţile ce ar putea surveni: prea marea dependenţă de ciclurile economiei mondiale, concentrarea exporturilor pe produse prea expuse la crize, prea puţină valoare adăugată în produse, prea redusa productivitate a muncii (p. 481). Însăşi conştientizarea din timp a neajunsurilor şi dezbaterea lor publică avantajează găsirea rezolvărilor şi, până la urmă, favorizează depăşirea dificultăţilor. (Din volumul Andrei Marga, Metanarativii actuali. Dezvoltare, modernizare, globalizare, Bucureşti, 2014, în curs de tipărire)
