Statele pun taxe și impozitează. Doar ele. Așa zice teoria. Ar fi strigător la cer ca un privat să pună taxe în orașul său. Când asta se întâmplă totuși, privatul acela e considerat mafiot. Dar nu întotdeauna e considerat așa. Un anume privat numit bancă pune taxe în „oraș” fără să fie considerat mafiot. De ce nu-l considerăm așa? Pentru că avem pe ochi solzi să nu vedem că dobânda e o taxă. E o taxare în circulația banilor.
Am nevoie de niște bani până voi culege recolta. Banca mi-i dă și îmi ia o dobândă. Cu acest prilej, banca a pus bani în circulație, dar a și creat bani noi care înainte de creditarea mea nu existau: cantitatea de bani numită dobândă. Două fapte teoretic interzise a făcut banca, așadar. A taxat circulația banilor și a creat bani noi.
Teoria (morala) zice că doar statele (parlamentele) au dreptul de a crea bani noi și că e cea mai importantă grijă a lor: să supravegheze câți bani se află în circulație pe teritoriul lor. Acest drept de a crea bani a aparținut regilor, apoi a trecut în grija parlamentelor, iar mai apoi a fost uzurpat de bănci private. La un moment dat, chiar Banca Centrală din cel mai potent stat a trecut sub gestiune privată.
Teoria a fost înfrântă. Iată că niște privați pun taxe altor privați ca și cum ei ar fi un fel de stat. Orice ar spune economiștii, realitatea este că o anumită taxare s-a privatizat, iar sistemul bancar a devenit suprastat. Băncile sale cele mai potente au devenit prea mari, prea importante pentru a fi lăsate să falimenteze în vremuri de criză. Dimpotrivă. Statul emite monedă și recapitalizează aceste bănci. Aceste emisiuni sunt trecute în registrul datoriei statului, adică a cetățenilor.
Socialiști cu capitalul, austeri cu munca – iată cum arată această ecuație. Parlamentele nu vor să-și recupereze dreptul de a taxa ele circulația banilor și de a decide ele câți bani noi creează. Noua lor teorie este că inflația n-ar fi o taxă pusă pe circulația banilor, ci… Nu mai știe nimeni să explice rațional ce e inflația. Rezultă că ar fi un fel de stihie.
Modernitatea politică a fost întemeiată pe separarea dintre moral și politic. Vezi scrierile lui Machiavelli. În creștinismul vremurilor premoderne, Sfântul Ambrozie numise creditorii din lumea agrară „prădători de recolte”. Multă vreme, Biserica nu a permis camăta. Azi e acuzată că prin interdicția aceasta a pierdut esența lumii moderne: puterea banilor. Acuzabil ar fi însă doar faptul că nu vrea să dezvolte o teologie a economicului. Nici Marx, care a dezvoltat o versiune laică a unei astfel de „teologii”, nu a fost preocupat de natura profundă a banilor. Azi, economiștii nu mai știu să reconstituie cum banii au fost transformați în scop, deși fuseseră creați drept mijloc. Mai mult: au fost transformați în marfă, deși au fost creați să fie doar unități de măsură a mărfurilor.
Analizele Școlii austriece de economie îi consideră o marfă specială, dar și o taxare a urgențelor. Eu am nevoie de niște bani acum. Tu ai, dar n-ai nevoie de ei acum. Până mâine-poimâine, când ai avea nevoie de ei, mă împrumuți cu dobândă.
Evenimentul epocal al istoriei banilor a avut loc în 1971, când moneda de referință a început a putea fi emisă fără referința etalonului aur. De atunci, banii au devenit o marfă ca oricare alta. Acum poți face bani din bani, iar economia a căpătat o nouă fundație. Banul a devenit fertil în sensul în care era la început pământul, iar știința facerii banilor din bani a devenit o muncă.
Întrebarea fondatoare a noii fundații economice e aceasta, chiar dacă nu a fost pusă: există potențial de egalitate în exersarea noului fel de muncă? Răspunsul cinstit este că acest potențial nu e posibil, dat fiind că noul fel de muncă cere o pregătire elitistă.
Sensul cuvântului „epocal” mai sus folosit devine următorul: în 1971 a început o eră care privilegiază niște elite (o castă, de fapt). Până ce accesul în casta aceasta are a deveni egalitar, ne vom afla într-o lume grav inegalitară ce a fost permisă de aparent cea mai egalitară instituție a modernității: parlamentarismul. Cum taxele (banii unui buget) reprezintă suveranitatea, uzurparea permisă de parlamente echivalează cu privatizarea părții celei mai potente din suveranitatea țărilor.
De mai bine de 2000 de ani, constată Ezra Pound, nicio formă de cunoaștere nu mai urmărește să înțeleagă natura metamorfozelor din lumea banilor, iar cămătarii lumii finanțează și controlează menținerea acestei ignoranțe.
Domnule Buduca, in ce vremuri v-ati nascut? Conform laureatului Nobel, Joseph E. Stiglitz, „1% din populație deține 99% din avuția globului, iar 99% din populație deține 1% din avuție”! Sau pe asta inca nu ati aflat-o la varsta dv.? Si daca este asa, atunci la ce foloseste toata propaganda turbata in fovoarea privatizarii fortate a oricarei activitati, din moment ce practic totul este deja privatizat? Think about!