În timp ce realizatorul de tv Mihai Gâdea îl pune la pământ pe remarcabilul nostru confrate Andrei Pleșu, pentru a deschide sezonul electoral, anticipat de masacrele așa-zis vânătorești ale lui Ion Țiriac, România aplaudă ca pe vremea lui Ceaușescu. Ceva s-a defectat peste tot. Funcționează în exclusivitate un altceva, un munte de agitație propagandistică. A te ridica în apărarea cuiva pare să fie o imposibilitate la fel ca pe vremuri. Știm bine, fiecare dintre noi, că pledoariile personale pot fi transformate în surse ale confuziei, dacă nu cumva, ale autosubminării.
Trăim un război al nervilor răspândit peste tot, care ocupă timpul și energia în totalitate. Se pare că altceva mai bun de făcut nu există. Jucăriile conflictului sunt livrate din plin, inclusiv o artă a războiului tot mai sofisticată. Anii ‘50 au declanșat o campanie care continuă, cu întreruperi și adaptări incredibile. Acest tip de conflict, în care cineva deține o putere absolută, greu de contracarat, îl descalifică pe agresor. Până la urmă, toate firele duc spre tarabele puterii politice unde s-au clădit, în fapt, impozantele staturi. A mai vorbi de morală , în atari condiții, reprezintă o absurditate necesară. Trivialitatea pare a fi combustibilul perfect pentru activitatea publică de la noi. Polemiștii, care sar unul la gâtul celuilalt, în speranța unui câștig metafizic, au invadat spațiul public de multă vreme. Aceste polemici au un final previzibil, adică o mortală pierdere de timp. Acest conflict urmează modelul anilor ‘50 și din perspectiva unei situări ideologice care poate face pulbere adversarul, asigurând agresorului o carieră strălucită. Oricât ar crede unii că au rețete pentru datul la cap, matricea lumii s-a schimbat, ele nu au funcționat până la capăt nici în comunism. Ca întotdeauna, umorul ne-ar putea salva de o gâlceavă încărcată de complexe și supoziții teribile. Omul ideal nu poate fi găsit nicăieri.
Nici conflictul între limba greacă și televiziunile cu eșafod nu poate fi dus în stradă, sub nicio formă.
Nici măcar parodic. Modernitatea și democrația nu s-au manifestat niciodată, cu adevărat, în întregul societății românești, din motive știute. Acest fapt le dă unor eroi civilizatori pusee de aroganță și comportament bazic. Pe de altă parte, a rămâne indiferenți la derapajele care încep a constitui norma, nu e deloc normal. Undeva, acest fir al evoluției lucrurilor din societatea românească ar trebui întrerupt. A continua pe linia unui conflict deschis, în care argumentele sunt din sfere total diferite, nu duce nicăieri. A lăsa politica pe mâna realizatorilor de televiziune și a șefilor direcți din politică a ajuns un dezastru logic. Disidența, morala, onestitatea nu pot fi invocate, ele se pot doar manifesta. Sunt mulți care trăiesc din calomnie, pe urmele lui C.V. Tudor, din anii ‘90, dar numărul celor care extermină spiritul public este infinit mai mare. Majoritatea celor care se apropie de politică o fac în numele distrugerii cuiva. Există mii de cariere publice clădite pe comportament antidemocratic strigător la cer. De aceea clasa
politică nu are nicio credibilitate și eficiență practică până acum. Vorbind permanent despre defectele celorlalți, omul politic pare a se afla departe de orice responsabilitate personală. Astăzi nu mai există nicio coerciție pentru aceste „asasinate” morale. Căile lungi ale Justiției, deseori nepregătită legislativ pentru aceste violuri mediatice, fac praf și pulbere opinia publică. Nevoia atavică de distrugere, de anihilare, de subordonare face din participanții la viața publică niște fiare. România s-a transformat într-un Armaghedon, de tot râsul întregii lumi. Suntem în urma istoriei europene cu peste o jumătate de secol și nimeni nu este dispus să accepte acest fapt. Conflictele mediatice și administrative din România, dispărute peste tot în Est, au fost blocate de o altă societate. Cei care se declară eroi ai reformelor ar trebui să fie ei înșiși primul exemplu. Din păcate, mulți dintre ei sunt pe linia omului nou securisto-comunist. Cum putem vorbi de reformă în acest context?
Poziționări inegale duc la o societate degradantă, în care abuzul este câștigătorul absolut. S-a instalat un nou canon în cultură, cu ierarhiile și anticorpii specifici, politica este ea însăși un teritoriu autonom. Avem canoane peste tot. Avem centre de putere dictatorială în toate domeniile, găști care fac legea precum luneștii de la Kiev. Acesta, cred, este subiectul care duce la conflicte amplificând popularitatea și puterea unor personaje care vor să fie mult mai mult decât sunt și decât at fi normal să fie.
Propus de PRM, Ilie Năstase își face deja bagajele pentru Bruxelles. Consoarta lui Gigi Becali, din câte am citit undeva, este și ea pe listele acestui partid. Alte neveste și alți oameni de casă se pregătesc să ne țină la distanță de Europa. Cât mai departe, cu atât mai bine pentru aceștia. Andrei Pleșu scrie cărți, polemizează, are iluzii și mult umor. S-a jucat cu puterea politică, nu a confiscat-o, a vrut să fie deasupra ei prin inteligență. Nu candidează la europarlamentare și nici la președinția României. În acest moment, el vrea prea puțin. Strică ordinea din peisaj. Este numai bun pentru un serial la CNN.
