România se află sub narcoza unor vechi şi mari întrebări fără răspuns, de interes general, lăsate pe mâinile diverselor instituţii. Tergiversarea arată, monumental, cum funcţionează aceste instituţii. A mai fi astăzi sceptici în ce priveşte performanţele guvernamentale e prea puţin fără a ne gândi la o reformă majoră. Orice partid cu propagandă demagogică, de stânga, evident, poate guverna la nesfârşit ţara, din promisiune în promisiune, din criză în criză. Aceşti salvatori, care au “eliberat” ţara de terorişti, în Decembrie 1989, continuă păstrarea unei puteri fără legătură cu aspectele importante ale situaţiei României. Aparatul statal funcţionează ca o maşinărie de muzeu, pornită demonstrativ atunci când este nevoie de câte o prezentare publică. Deseori, se blochează străzi pentru aceasta. Imobilismul în toată amploarea a compromis formulele prin care ţara să îşi găsească respiraţia.
Pe zi ce trece, după formula guvernului Tăriceanu, alianţele subterane se ţin lanţ, amplificând, în primul rând, situaţia politică dezastruoasă. Toate aşa-zisele forţe politice seamănă între ele, coabitează. Nu se mai poate vorbi de reformă, de alternative. Ce ofertă există pentru viitoarele alegeri? Ideea că personajele din prim-plan pot suplini intensitatea şi complexitatea unei vieţi politice democratice extinse până la ultimul cătun este o eroare provenind dintr-o mentalitate totalitară evidentă. O regăsim şi în atitudinile liderilor, în angajamentele pe care le gestionează, lipsite de anvergura obligatorie. Acest spectacol limitează tot mai devastator politica publică. Politicienii români se comportă precum nişte şefi de trib, fără a mai întâmpina rezistenţă. Cu un asemenea climat, reformele nu vor fi duse niciodată la capăt. Niciun proiect nu va avea consistenţa necesară unei deveniri practice, rămânând în stadiu de propagandă şi sursă financiară ilegală a iniţiatorilor. Instituirea acestui formalism tot mai sofisticat, cu aranjamente juridice şi constituţionale, aduce România în situaţia ceea ce nu este nici proprietatea personală. Şi acesta se supune unor reguli care o menţin în zona unei transparenţe publice.
Sub pretextul unor disfuncţionalităţi cu UDMR-ul, de parcă acesta ar avea imunităţi statale ungare, regionalizarea a intrat brusc în umbră. Asumarea răspunderii guvernamentale, de fapt, o dominantă a dramei României, prin aparentele beneficii, contribuie la blocajul regizat de peste două decenii. Cei care nu au înţeles că viaţa politică este o relaţionare perfectă între margine şi centru ar trebui să lase locul altora. Mentalitatea centralismului face parte din structura mentală a politicianului român, dacă nu cumva şi a multor electori, susţinându-i toate mişcările frauduloase, permiţându-i să adapteze relaţia cu o posibilă justiţie. E limpede că acest sistem trebuie schimbat până la ultima lui trăsătură, altfel o ieşire nu este posibilă. Ceea ce nici totalitarismul comunist pare să nu-şi fi permis au reuşit politicienii momentului pe fondul acestei inerţii.
Realizând pericolele schimbării pe care le va aduce regionalizarea, corupţia a trecut la alte şi alte planuri. Exact aşa s-a întâmplat în momentul când s-a produs integrarea în UE, supravieţuirea reuşindu-le fără mari pierderi. Acum sunt la Bruxelles ca la ei acasă, deşi nu-i prea cunoaşte nimeni decât în calitate de mase de manevră sau eroi ai unor scandaluri. Imobilismul intern, ajuns la apogeul său incredibil pentru o ţară europeană, este convenabil multora, ajungând deja o reţetă pentru viitoarele campanii electorale interne şi externe. Nesăbuitele împrumuturi de siguranţă făcute la FMI sunt rezultatul acestui blocaj generalizat. Nici viitoarea regionalizare nu va dinamiza lucrurile în variantele propuse, centralismul fiind, în continuare, stâlpul democraţiei româneşti. Altfel corupţia ar intra în sferele opiniei publice, ale celor care muncesc de dimineaţă până noaptea şi nu îşi pot permite o vacanţă la Mangalia.
Prin acest sistem s-au instalat o cenzură şi o viaţă de partid militarizată, în slujba afacerilor oneroase. Confiscarea marilor averi, evident ilegale, ale demnitarilor ar trebui să fie începutul reformei şi al unei noi politici. Aducerea politicii în domeniul vieţii curente şi al progresului susţinut e ceva de un firesc indubitabil, de care România este total separată. Partidele politice fiind, în majoritatea lor, nişte creuzete ale corupţiei, nu pot, în forma actuală de organizare, oferi combustie democratică şi ideatică societăţii.
Tendinţele strict propagandistice, şmechereşti, de emancipare ale actualului prim-ministru arată cât de şubredă este construcţia statală actuală. O Constituţie care permite atâtea confuzii arată unde se află marea cauză a degringoladei româneşti. Autoritatea statului nu mai poate fi decât una logică, întemeiată pe valorile raţiunii. Cetăţenii nu mai pot fi o turmă, aşa cum sunt încurajaţi în prezent. Marile angajamente ale ţării, susţinute de la buget, nu mai pot continua fără acceptul şi posibilităţile reale ale cetăţenilor români. Cu o economie dată. La nesfârşit, pe mâna unor impostori şi a unor miniştri la fel, vom avea o democraţie în care românii vor vorbi singuri pe stradă.
Societatea românească trebuie să iasă din clişeele securiste, propagandiste, să statueze sancţiuni maxime pentru toţi atentatorii. Cei care fac, deocamdată, legile sunt vizibil deasupra lor!
