Reformă structurală sau faliment guvernamental?

Așa-numita „reformă” guvernamentală promovată de executivul condus de Ilie Bolojan a devenit, mai curând, un slogan electoral decât un program coerent de transformare instituțională. În pofida promisiunilor repetate, majoritatea politică ce susține acest cabinet nu a prezentat până în prezent un proiect clar, articulat și aplicabil pentru o reformă structurală veritabilă a aparatului de stat.

În locul unei strategii fundamentate, asistăm la o succesiune de măsuri reactive, adesea improvizate, care mimează schimbarea fără a afecta în mod real esența sistemului administrativ.

Este, în fond, o practică familiară ultimelor trei decenii: adaptarea superficială la presiunile contextului, cu menținerea intactă a privilegiilor și a mecanismelor ineficiente care protejează status quo-ul.

Un exemplu elocvent îl constituie problematica pensiilor speciale. Dincolo de dimensiunea sa bugetară, adesea invocată în mod selectiv, acest fenomen reflectă o filozofie de stat profund disfuncțională.

Pensiile speciale generează o categorie privilegiată în interiorul sistemului public – în special în sectorul judiciar – care funcționează după reguli proprii, în disprețul principiului egalității în fața legii.

În loc să stimuleze meritul și echitatea, ele perpetuează o cultură a excepției și a conservatorismului instituțional.

Justiția, ca domeniu central într-un proiect de reformă autentică, nu se poate reforma din interior, în absența unei voințe politice ferme și a unui cadru legislativ adecvat. Independența puterii judecătorești trebuie consolidată, însă aceasta nu poate fi confundată cu absența răspunderii.

Aplicarea imparțială a legii, în conformitate cu litera și spiritul Constituției, reprezintă esența unei justiții funcționale într-un stat de drept.

În momentul de față, nu avem o reformă, ci o presiune conjuncturală – economică, administrativă și instituțională – care obligă guvernul să afișeze un simulacru de acțiune. Mimarea reformei nu este echivalentă cu reforma propriu-zisă; este cel mult o încercare de a amâna o confruntare inevitabilă cu realitatea unui sistem ineficient și anacronic.

Paradoxal, cele mai vocale opoziții la adresa reformei vin tocmai din partea celor care beneficiază de actualul aranjament instituțional.

Criticile lansate împotriva reformei invocă „pierderi” sociale sau profesionale, dar eludează cu grijă costurile reale ale stagnării pentru societate în ansamblu.

O reformă autentică ar trebui să înceapă cu administrația publică, printr-o reorganizare clară, predictibilă, validată juridic și constituțional. Fără o restructurare profundă, susținută de un nou cadru de competențe și responsabilități, nicio schimbare reală nu este posibilă. Haosul organizat al reformei simulate trebuie depășit. Însă această sarcină pare imposibilă în condițiile unui executiv compus din curente politice antagonice și, în esență, refractare la orice formă de reformism autentic.

Totodată, România trebuie să-și calibreze angajamentele internaționale în mod realist, în funcție de capacitățile sale administrative și de voința democratic exprimată a cetățenilor. Reformele reale nu pot fi impuse în afara cadrului democratic, ci trebuie elaborate transparent, cu asumare politică și consultare publică largă.

Astăzi, din nefericire, nu suntem în fața unei reforme guvernamentale. Suntem în fața unei retorici vidate de conținut, a unei ficțiuni instituționale care conservă, în mod eficient, un sistem anchilozat, dar capabil să supraviețuiască oricărei amenințări reale de schimbare.