România la vreme de ciumă galbenă (I)

Subiectul epidemiei de corona virus a înăbușit una dintre cele mai penibile situații din istoria politicii românești – descălecarea și reînscăunarea lui Orban în fruntea Guvernului. Pentru memoria colecției, voi scrie în curând și despre această poveste hilară, provocată de niște analfabeți funcționali în materie de Constituție, dar bolnavi de putere și setoși de răzbunare.

Deocamdată, însă, țara este cu toate gândurile aprinse la problema epidemiei. Dincolo de factologia propriu-zisă și de epicul în continuă schimbare al cazurilor și întâmplărilor fel de fel care le însoțesc, se pot face deja câteva constatări care vor rămâne valabile și post-epidemie.

Proporția în rândul populației arată că efectele – poate și scopurile! – acestei epidemii sunt mai degrabă psihologice decât biologice. Societatea este afectată de o psihoză generalizată, în timp ce patologia medicală propriu-zisă, contaminările sau suspiciunile de contaminare sunt, din fericire substanțial mai reduse. Dar când este vorba despre sănătate și suferință umană, statistica nu are nicio importanță, întrucât fiecare caz individual este un univers de durere greu de cuprins.

S-a decretat, în premieră națională, starea de urgență. Din explicațiile date de dl Iohannis luni, 16 martie, când a făcut anunțul, sunt de remarcat câteva lucruri.

Primul este că, pe perioada stării de urgență, se pot plafona prețurile nu doar la medicamente, aparatură medicală și alimentele de strictă necesitate, ci și la energia electrică și termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanți. Ne amintim însă că intenția fostei guvernări PSD de a face absolut același lucru cu prețul utilităților a stârnit furia galbenă a acelorași Iohannis, Cîțu, Rareș Bogdan, Orban etc, – personaje care au aruncat în capul „pesediștilor ăstora” multe găleți cu lături pe tema asta. Bine, se poate spune, atunci nu era stare de urgență. Da, dar erau aceiași cetățeni români, lăsați la cheremul jongleriilor cu niște prețuri stabilite fără nicio legătură nici cu costurile, nici cu cotațiile mondiale la gaze și țiței, aflate de multă vreme în scădere vertiginoasă.

Al doilea lucru pe care dl. Iohannis l-a subliniat ritos este că „serviciile medicale pentru tratarea cazurilor de infectare cu noul coronavirus și a complicațiilor acestora se acordă tuturor persoanelor aflate pe teritoriul României”. Deci nu doar persoanelor care domiciliază în România. Sau doar celor care plătesc contribuția pentru asigurarea de sănătate. De servicii medicale ale statului, finanțate de cei care plătesc taxe aici, vor beneficia – spune dl Iohannis – toți cei care, în această perioadă, se află pe teritoriul țării. Precizarea a fost făcută cu trimitere la dragii săi diasporezi, de ale căror voturi are nevoie la viitoarele parlamentare.

În trei săptămâni, au intrat în țară peste 1,5 milioane de români din faimoasa diasporă. Majoritatea covârșitoare nu plătește nicio contribuție către statul român, habar n-are ce înseamnă CASS-ul, nu este în evidența niciunui medic de familie. Ei sunt niște electroni liberi, dar cu multe pretenții. I-am văzut bine cum se comportă peste tot pe unde se află. Ei se cred că au venit din metropolă în colonie. Pe aici totul le pute. Se umflă în pene, bat cu pumnul în masă și piciorul în ușă, asaltează direcțiile de sănătate publică, spitalele, primăriile, cer favoruri și priorități pentru că ei „face pibul”. Au niște complexe de superioritate care nu se bazează pe nimic, au numai pretenții, formulate obraznic, jignitor și sfidător la adresa celor de acasă, românii de mâna a doua. Văzându-i cum arată și cum se comportă la vreme de ciumă, am înțeles mai bine „chimia” specială care-l leagă pe Iohannis de astfel de oameni, am înțeles și de ce Rareș Bogdan îi idolatrizează și se pune în fruntea lor, defilând nu prea demult prin Milano cu pancarta „Muie PSD” deasupra capului, am înțeles de ce toți acești dezrădăcinați sunt o excelentă masă de manevră și cum de pot fi manipulați cu atâta ușurință.

Tema diasporei va trebui tratată cândva cu luciditate, multe lucruri trebuind spuse și puse la punct.

Oamenii care au plecat să muncească în afara țării sunt demni de toată lauda pentru curajul de a-și asuma riscuri. Mulți au reușit, alții mai puțin. Unii sunt respectați de comunitățile de acolo, alții sunt prin pușcării sau pe sub poduri. Unii au devenit gulere albe, alții spală bătrâni la fund. Dar toți sunt „românașii noștri”, nu-i așa? Problema se complică, însă, când acești românași dinafară vor să ne stabilească destinul nostru, al celor dinăuntru…

Opțiunea lor a fost să plece, dar nici ei, nici alde Iohannis n-au dreptul să ne facă părtași în vreun fel la această opțiune. Libertatea unora de a pleca nu presupune nicio obligație din partea celor care au rămas. Care muncesc aici și plătesc taxe aici. Capitalismul multilateral deșănțat pe care ni l-am dorit ne-a-nvățat mai ales asta – că totul trece prin bani. Și totul e posibil până la bani.

Se spune că diasporezii aduc bani în țară. Or aduce, dar nu la stat, ci la neamuri. Și dacă unii își fac case cu gard de inox și lifturi exterioare, și le fac pentru ei și familiile lor. Iar pentru asta plătesc, ca toți ceilalți, un TVA. Pe care, dacă nu l-ar plăti aici, l-ar plăti în țara din care-și fac cumpărăturile.

Pentru bugetul României, însă, situația se traduce altfel: diaspora reprezintă 25-30% din totalul contributorilor care nu mai participă la construcția bugetului țării. Cu atâtea milioane de posibili contributori care lucrează în altă parte, fără să mai plătească taxe și impozite aici, sistemul de sănătate a fost mult mai greu de susținut. Cu toate astea, dl Iohannis spune acum că acest sistem că va trebui să-i aibă în grijă și pe aceștia, elitele cu tatuaje ale nației române, care n-au dat un cent pentru vreo seringă în spitalele românești. (va urma).