Fiorii pe care-i produce unanimitatea în viaţa publică, unde ştim că reprezentarea nu aparţine sfinţilor, sunt poate principalul suport instinctual, intelectiv al democraţiei. România momentului, aflată în plin proces de recuperare a tot ce a avut mai hidos dictatura comunistă, se descompune moral într-o vizibilitate care a ajuns loc comun. Experimentele propuse de centrul care orchestrează tot mai intens aranjamentele curente s-au transformat într-un fel de asasinate în masă. Deja se vorbeşte în numele nostru, al societăţii, în chestiuni de care majoritatea nu are o idee. Şi nu are cum. Fantezia propagandiştilor este o armă omologată. În numele poporului şi al binelui colectiv se fură, se ucide, se fac ierarhii valorice. Toate acestea nu au cum rezista nici un sezon electoral. Dacă propaganda ar fi putut crea lumea, ar fi fost reţeta. În numele distrugerii celuilalt se propune o nouă cultură, evident, continuatoare a celei de partid şi de stat. Răul nu se află doar în arhicunoscutele medii ale economiei, îl vedem construindu-şi noi citadele în confiscarea logosului. Cartea României se joacă între infracţiunea ideologică şi economică a unei clase politice inexistente şi bugetul public, pe care îl devalizează aceşti specialişti în arta conducerii.
Societatea românească nu doar că nu s-a rupt de totalitarism măcar o clipă după 1989, însă sunt destule indicii confirmând că orice tentativă de-a urma o altă cale a fost criminal sancţionată. Laboratoarele propagandei au lucrat decenii la rând cu o eficienţă depăşind orice imaginaţie lumească sau ecleziastă. Menţinerea unui sentiment de turmă sub auspiciile stabilităţii sociale şi ale integrării europene este chiar contrariul acestei direcţii. Leadership-ul autohton nu-i decât un lanţ văzut sau nevăzut al uzurpării, solidarizându-se în jurul epicentrelor pragmatismului infracţional. Furtul şi distrugerea adversarului au ajuns literă de lege în societatea de azi, acolo unde se punctează lucrurile, tranzitivitatea. Problemele României nu sunt doar politicienii, românii înşişi ar trebui să fie mai atenţi la haosul controlat în care sunt aruncaţi şi pe care l-ar putea evita.
Perioada post-comunistă a fost mult sub nivelul celei ceauşiste, prin această performanţă menţinându-se intenţionat o nostalgie deseori justificată. Această nostalgie ideologică a fost materialul propagandistic perfect pentru revenirea în faţă a celor care aveau destule păcate. Reconstrucţia totalitarismului au făcut-o toţi cei care s-au aflat conectaţi la resursele ţării în aceşti ani. Pentru eroii de carton ai perioadei ceauşiste, revenirea a fost de pe poziţiile civilizatorilor. Acest infern creat de foşti împreună cu interfeţele lor, situate deseori în opoziţie, face prezentul la fel de personalizat ca în perioada Ceauşescu. Dictatorul surogat face astăzi parte din fotografia instituţiei, alături de lacheii identici. Şi atunci unii se întâlneau cu ofiţeri superiori de Securitate pentru a scrie într-un fel sau altul, pentru a se situa în raportul de forţe. Şi acum lucrurile nu stau diferit, Securitatea a fost restartată de cei care chipurile ar fi luptat cu ea, amplificând-o. Din câte cunosc eu Europa, cred că ne aflăm în plină dezintegrare publică şi instituţională.
Mai nou, corifeii mizeriei în care se adânceşte ţara vor o conectare bugetară pe care nu-i exclus să o obţină. Cauzele mari sub care se aliniază şi s-au aliniat toţi asasinii acestui neam revin de parcă pe aici creierele au fost realmente spălate. Fără nici o îndoială, formele organizatorice ale prezentului suferă de o amnezie morală, situându-se într-o ilegimitate democratică. A ne mai întreba de ce nu merge nimic, de ce CE are atâtea suspiciuni e fără rost. Ar fi mai bine să ne întrebăm cui servesc instituţiile, câtă democraţie gestionează? A suporta la nesfârşit presiunea unor grupuri a căror calitate nu-i alta decât aura mediocritas nu poate decât scufunda orice ambarcaţiune de salvare. Instituţional România pare a se situa împotriva propriei Constituţii. Valoarea generată şi susţinută de acestea este una carcerală. Mai mult decât în comunism s-a intensificat teroarea în sfera solidarităţii publice. Toată viaţa publică românească se află pe un imens gheţar care se va topi la un moment dat şi nu-i exclus ca nici măcar acel eveniment să nu fie perceput ca atare. După cum se derulează viaţa instituţională, dominată de o inerţie a răului, fără o societate privată alternativă, e greu de presupus că vom avea un prag spre lumea civilizată. Înţelegerea socialului democratic actual e tot mai ruptă din clişeele de acum câteva zeci de ani.
Căutaţi unanimitatea şi o veţi găsi peste tot în această mocirlă naţională. Plăcerea şi frica se întâlnesc în noul democrat autohton, reînnodând firul tradiţiei. Animalele din munţii Elveţiei par mult mai rezervate decât consiliile de administraţie româneşti în a reacţiona la bucăţica de zahăr metafizic oferită de câte un băiat de mingi ajuns mare şef. Acesta poate asasina pe absolut oricine. Democratic, prin vot unanim!
