Am avut, alături de mulţi alţii, unele bănuieli legate de anormalul potenţial imagistic şi social al unor “monştri sacri”, pe care realitatea le confirmă, deocamdată timid, însă cu asupra de măsură. Nu m-am exprimat niciodată asupra lor, din simplul motiv că viaţa în totalitarism a fost extrem de complicată. Am observat, în egală măsură, că nici CNSAS-ul nu a dat un alt curs istoriei, ajungând, în multe situaţii, doar o controversată sursă bio-bibliografică. Pe de altă parte, cred că persoanele înseşi care au făcut parte din angrenajul represiunii au obligaţia să-şi facă ordine în propria viaţă, mai mult decât oricine altcineva. Aceasta este o iluzie, personajele respective prin arborele lor genealogic au reînceput să lucreze din nou la deturnarea existenţei românilor. Dacă justiţia germană vânează aparatul SS la zeci de ani distanţă, bine face, însă fără o critică a totalitarismului la nivel politic şi educaţional extins, în lumea întreagă, totul se transformă într-o relativizare academică a unui fenomen care s-ar putea repeta, dacă nu cumva asistăm la o replică bine camuflată, „europeană”. Prăbuşirea totalitarismului comunist în România s-a întâmplat doar la televizor, şi acolo îndoielnic, vulgar. Armele sunt îndreptate spre români de către cei plătiţi să asigure pacea socială.
Societatea românească nu mai are nicio perspectivă a unui posibil şi aşteptat reglaj, pe termen mediu. Scena politică, paradoxal situaţiei accentuat degradandă, este tot mai stabilă. Schimbările se arată a fi mult mai imposibile decât căderea dictaturii ceauşiste. Istoria care i-a spulberat pur şi simplu pe români vreme de cinci decenii este intens şi legalizat anexată trenului actual. Brutele ideologice s-au cosmetizat, însă faptele, apucăturile lor rămân aceleaşi. De top. Torţionarii scoşi în prim-plan precum şobolanii au fost dublaţi, atunci şi acum, de o reţea uriaşă, identică, cu aere estetizante şi apucături criminaloide. Un cosmopolitism aidoma celui roşu face ravagii, amplificând piaţa valorilor de carton. Imobilismul actual este creaţia acestei fundaţii pe care se reclădeşte noua şi controversata Românie.
Vechile scheme, soluţii, cele au adus sufocarea la maximum spre rusificatul 1989 românesc, au reapărut în peisajul naţional drept o realitate administrativă curentă. Tonul a venit de la centru, identificat, cum altfel!, cu autoritatea supremă. Problemele crizei au ajutat acest reviriment al totalitarismului, însă tot acestea îl vor putea elimina din joc. Totalitarii, psihopaţi dornici de putere cu orice preţ, veleitarii au strâns rândurile ca într-un coşmar spre a arăta românilor că regimul Ceauşescu a fost unul acceptabil. Şi nu aş pune aici, prioritar, setea de putere şi bani, ci altceva. Întregul aparat al României momentului este identic celui din 1950, când un scriitor de talia lui Mihail Sadoveanu trona observând cu oarecare pasiune măcelul uman al propriei naţiuni. Perspectiva asupra vieţii publice şi instituţionale nu se va putea pune atâta vreme cât UE se va ocupa exclusiv de protecţia celor care îi susţin monstruoasele interese unilaterale.
Dacă regimul Iliescu-Năstase s-a ocupat de conservarea şi cosmetizarea regimului comunist, ceilalţi, exceptând regimul Constantinescu cu toate minusurile sale, au început o restauraţie transformată în strategie naţională de grad zero. Situaţia a ajuns atât de jos, de morbidă, încât lucrurile pot fi clar delimitate: profitorii şi societatea. Această situaţie a slăbit până la aneantizare spiritul public de reacţie, de creativitate socială, încât instalarea imbecilităţii administrative poate fi declarată fără ezitare. România a ajuns, în acest moment, supusă oricărui posibil experiment şi ocupaţie de înrobire. Cu Adrian Năstase în captivitate, fără o identificare şi confiscare a averii sale, nu s-a făcut decât pregătirea unei vendete care poate transforma România în ţarc de vânătoare. Justiţia română nu face decât să îl martizeze, indirect, pe Adrian Năstase, exact ca la o comandă politică.
Cauza acestei catastrofe post-totalitare vine dinspre serviciile secrete, care şi-au conservat strategiile securiste şi agenţii de influenţă. Securitatea, trebuie spus răspicat, a fost o organizaţie teroristă în spiritul căreia s-a configurat întreaga structură a României comuniste. Nereformarea acestei instituţii decât la suprafaţă a permis, volens-nolens, metodologiile anterioare. Starurile României anexate instituţiei în cauză au fost multe, devoalarea lor ar fi tautologică, însă obligatorie. Nu mai putem accepta o ţară în care Constituţia este aidoma celei de dinainte de 1989, o formalitate utilă doar spre a lovi libertatea.
Mi se pare insuportabil pentru disidenţii români, de la Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, unii dintre ei pansându-mi răni sufleteşti, că au ajuns să fie ierarhizaţi de foste marionete politice reinstaurând climatul teroarei. Încet, valorile Securităţii au vrut să ia locul ilustrelor figuri democratice menţionate, şi, culmea, au reuşit. Securitatea a învins a nu mai ştim câta oară. Oameni care nu au riscat nimic mimează astăzi marele risc la care au fost expuşi. Cu ce drept se situează ei deasupra, ei şi Securitatea cunosc. Aici este, probabil, marele rău. Cu serviciile secrete nu se va putea reconstrui România, sub nicio formă. Îndepărtarea serviciilor secrete de viaţa politică a ajuns să reprezinte o problemă de siguranţă publică. Ea ar trebui trecută în noua Constituţie.
Recuperând zestrea morală, fără galeria plină de jucători la două capete, s-ar putea ieşi din acest sinucigaş meci româno-român.
